Cougar's Den

hai, ne liniştim.

2012-02-01T16:02:00.000+02:00

prima zi din februarie, lună de douăzeci şi nouă de zile, orice-ar face, tot cea mai scurtă din an e.
numa' bine.

am un anunţ important, care e foarte pe bune,
la fel de pe bune cum e şi gerul care-a făcut-o pe toothless să se caţere cu pioleţii pe trotuar,
căutând pietoni, căldură umană.
n-ai văzut aşa ceva, i had to tiptoe through the tulips with my driver side rear door, just to get it opened, that's how frozen it was.

revenind.

tura asta nu aveţi să găsiţi urmă de lirism, de umor sau de orice alt fel de talent scriitoricesc,
acest post există prin simpla sa necesitate şi atât.

până pe data de douăzeci şi nouă februarie,
două mii doisprezece,
ora douăzeci şi trei şi cincizeci şi nouă de minute,
mă autosuspend din poziţia de grammar nazi*.

de îndată ce obosiţi de aplaudat şi ovaţionat,
continuaţi să citiţi.

este o hotărâre la care am ajuns în urma unui raţionament foarte simplu.
sunteţi prea mulţi care nu ştiţi să scrieţi, iar unii dintre voi sunt fără scăpare.
aşa că, decât să simt că depun un efort inutil, mai bine vă las să băltiţi în bezna ignoranţei,
după şi anume cum meritaţi.

dau o petrecere, din punctul ăsta de vedere.
nu e nimeni invitat, că oricum aveţi să fiţi toţi la petrecerea voastră,
care o da-ţi din punctu vostru de vedere.

* după acea dată, vă corectez doar dacă am eu chef.

p.s. yes, of course i'll still troll.

update: şi, cum e şi normal, prima lovitură e şi cea mai grea, cu două tăişuri: o scris unu' că se-nscrie la nu ş' ce şcoală de navigaţie, că vrea să fie pe bune "skyper".. în loc de "skipper". lungă-i golgota, da' şi abruptă.
l-am pus pe "hide".

o nucă în perete căreia îi sunt ascunse cântecele mele de război din zgomotul nucilor izbite de pereţi.

2012-01-26T23:35:00.000+02:00

până nu uit.

e o fată care vorbeşte cu mine pe messenger.
în sensul în care întotdeauna deschide ea vorba, nu eu.
şi rar.
şi totul e clar şi succint.
de obicei, începe direct cu întrebări
de tipul:

Iti place Theivery Corporation?
De ce cougar si nu...altceva?
Ti-ai dona organele?
Biscuiti?
De ce nu mai vorbesti cu mine?
Nu-ti este dor de vara?
Iti place sculptura?
Esti rasist?
Tortul de ciocolata cu menta, e bun?
Tu fumezi?
Unde ai vrea sa mergi in vacanta?

astea fiind desfăşurate, cronologic, pe parcursul a câteva luni.
schimbăm (cam) şase-şapte replici în medie,
şi gata.

de fiecare dată când vorbim, am faţa asta:

dar, de unde trăgaciul.
o parte din ultima tură, de adineauri.

*******ix: Esti happy?
Cougarix: nu.
*******ix: De ce?
Cougarix: din multe motive.
*******ix: Aiurea...
Cougarix: tell me about it.
*******ix: Barbatii sunt niste creaturi urate si norocoase. Nu vad motiv de tristete. Numai zic, noi va iubim...

vreau măcar motocicleta.

2012-01-26T21:02:00.001+02:00

mai ştiţi povestea aia cu zmeul, da?

e.

şi ştiţi că, pe lângă toate inbox-urile de corporatişti, vreo şaizeci de mii de site-uri şi vreo câteva fişiere pe scribd, e şi pe daily cotcodac, da? (giulius, cu plăcere, tocmai ţi-a sărit iar traficu-n aer.)

tocmai mi-a fost atrasă atenţia către acest comentariu, trimis acum o lună şi jumătate, cu ocazia frumoasei zile de moş nicolae, pentru că am fost cuminte:

p.s. acum, că există acta şi vă ia dracu' şi vă bagă în puşcării pentru că puneţi poze cu pisicuţe pe net, fără să fie pisicuţele, aparatele de fotografiat, casele, computerele şi reţelele voastre, mă oftic că am publicat bijuteria cu zmeul acu' un an şi ceva. n-am deloc spirit de blogger.

douăzeci şi doi.

2012-01-23T13:31:00.001+02:00

(ho, că scriu. nu "starea de bine.", dar scriu.)

la propriu şi la figurat, am intrat grăitor în an. lucrând, cu flash-uri în ochi, microfonul în mână, vreo şase sute de oameni de jur-împrejur şi ceva mai mult sunet decât ar fi fost la apocalipsă. mişto karpaten show, mişto şi quartet brindisi. tot de revelion am văzut-o şi pe anna lesko. e frumoasă coz. şi mi-am pierdut aparatul de fotografiat, după ce-i făcusem poze. (ăla care l-a găsit şi nu l-a returnat - ba p-a mă-tii.) au fost şi holografii. deşi au cântat, cred, doar de la "supersonic" încoace, inclusiv (adică, doar piese de când s-au lăsat complet de rock), oamenii au fost profesionişti până-n vârful unghiilor. mi-au plăcut.

de mâncat şi de băut, atât zic: momentele-n care sunt silit să cobor pe treptele lanţului trofic mă deznădăjduiesc profund.

n-am să scriu ce-a fost la revelionul meu propriu-zis (care a început pe la şase şi ceva dimineaţa), dar s-a întâmplat exact ce-a trebuit. nici mai mult, nici mai puţin.

ci vreau să povestesc un anumit moment dat din noaptea de revelion, de la lucru.

oamenii veniseră cu copiii, că toate bonele aveau liber. care copii n-au stat o clipă, s-au vânzolit, s-au alergat, s-au chirăit, s-au tăvălit pe jos şi, în general, s-au distrat mult mai bine ca părinţii lor, care au avut nevoie să bea vârtos până să ajungă la jumătatea entuziasmului progeniturilor.

şi era o zgâtie de vreo patru ani, cu fălcuţe şi ochi mari şi gene şi mărgele lungi, de perle, care, de la nouă seara, s-a înfiinţat la mine şi la alex (dj-ul) să ne ceară, coerent şi răspicat, la un anumit moment dat, în jur de ora două, un cântec, oricare, dar cu dedicaţie pentru cineva.

şi tot venea, la răstimpuri, să ne amintească. din ce în ce mai bosumflată că nu facem ceva să vină ora două mai repede. şi învârtea ca pe mătănii mărgelele lungi, de perle.

(adică, să vă daţi seama, când holografii jeleau în majore vesele că "şi băieţii plâng câteodată", a venit la mine cu şănţuleţe verticale între sprâncene şi m-a-mpuns cu degetul în picior: "auzi, ce-i cu muzica asta!")

ceea ce mi s-a părut absolut normal.

pe la două şi ceva dimineaţa, în culmea încruntăciunii, s-a pus în faţa mea, cu spatele la toată hărmălaia şi cu ochii aţintiţi în genunchiul meu, frângând perlele-ntre degete.

ce era să fac, am minţit. mi-am cerut iertare că n-a pus alex o piesă cu dedicaţie şi am dat vina pe multitudinea de părinţi prezenţi, cu care nu se poate discuta despre altă muzică.

nu şi-a descreţit sprâncenele. mi-a spus atât:

- nu, nu e vorba de asta. sunt supărată rău. băiatu' de care-mi place mie l-a bătut pe vecinu' meu.

ironincidence.

2011-12-20T09:02:00.000+02:00

so, went for some personal riddling after my day of professional riddles, moved to my hometown, was born in the same city as i was born, i live next to myself, i come from same place as the riddles, and i really don't have a common name.

i'm a riddle,
i'm a needle,
i'm away
and i'm a fiddle.

i'm a riddler,
i'm a hammer,
i'm a train
and i'm a scammer.

with a twiddle
in the middle,
many blinks
i did once diddle.

i'm white darkness,
i'm deep sand,
i'm lighthearted
i'm a band.

i sing badly,
i sweat art,
i'm all smiling,
i'm a dart.

i'm all clever

on a griddle.
not so smart

when i'm apart.

note to self.

2011-12-13T11:16:00.000+02:00

when a girl gets a sprained ankle and one professionally places an elastic bandage over it, then, later in the conversation, she flirtily addresses one with: "yes, dr. t.?", one should not reply by full-face frowning and growling: "arrrgh, i pity the fool!"

de sărbători.

2011-12-08T15:18:00.000+02:00

fac orice, numa' să nu scriu la "starea de bine". s-au adunat prea multe de pus acolo.

aşa că, deocamdată, un intermezzo.

port creste cu mândrie-n cuget şi-n simţiri de ceva ani încoace. nu vă mai pun poze, că ori mă ştiţi, ori mă găsiţi, ori vă doare-n cot. e. şi crestele-astea au fost executate, de-a lungul anilor, de mulţi oameni. din ăştia mulţi, unii erau frizeri profesionişti. şi, din toate frizeriile posibile, una singură mi-a rămas la inimă: criss style, de la piaţa doamna ghica. oameni primitori, frizeriţe oxigenate, imense şi cu nişte mâini şi atingeri de uitam că umblă cu foarfeci, briciuri şi alte asemenea pe capul meu. am locuit o vreme în zona aia, ajunseserăm să ne salutăm pe stradă, chiar mă chemau să-mi mai repare, gratis, câte-un colţ de creastă, de li se părea lor că stătea aiurea, de la vânt.

de vreo doi ani n-am mai dat pe acolo. viaţa m-a purtat prin alte părţi, iar paşii mi s-au pierdut pe alte drumuri. şi crestele mi s-au mutat, uşor, în interior - în ultima vreme, mă rad în cap sau mă tund zero. azi a fost una din acele zile. hotărând să resuscitez nişte amintiri, am oprit maşina în faţă la criss style - un loc de parcare magic, nestrăjuit de nici un străjer degrabă cerător de bani - şi am purces înăuntru.

- săru-mâna, am venit să mă tund! spun eu, cu ochii mari şi speranţă-n glas.

- dar vai, credeam că aţi venit să vă faceţi programare, spuse frizeriţa buclată, oxigenată, cu rădăcini brunet-aprinse şi cu o talie cât butoiul de vin pe care-l visez de vreo câteva zile-ncoace. la naiba, cred că le-a fost dor de mine. şi mie la fel!

- hah, nu, doar să mă tund. zero.

- bine, bine, poftiţi, puneţi-vă haina în cuier şi luaţi loc.

poftesc, îmi pun haina în cuier şi iau loc. frizeriţa mă aşteaptă graţios, îmi pune un prosop pe genunchi, mă strânge de gât cu o chestie de hârtie elastică, mă înveleşte într-un fâş pe care-l leagă şi mai strâns în jurul gâtului şi purcede cu maşina pe capul meu. fiind uşor strangulat, zărind-o în oglindă cum se mişcă pe lângă mine, şi urmărindu-i mâinile pricepute, mă gândesc la tot felul de chestii bdsm. ca să evit deplasarea fâşului în zone complet nepotrivite situaţiei, îmi mut privirea pe lista de preţuri (rămase la fel de acum vreo cinci ani) şi ajung la zona pentru cocalari şi bă'eţi de cartier, aia cu perciunii cui - chestia asta are întotdeauna darul de a mă linişti.

e o tăcere ciudată şi nenaturală. frizeriţa nu rosteşte nimic. între rundele de bâzâieturi, mă mângâie, mă pudrează şi mă pămătufează cu tandreţe pe cap. singurul lucru pe care mi-l spune, cu o voce şoptită, e strict legat de proiectul în desfăşurare:

- vedeţi că am să apăs mai tare aici, aveţi rădăcinile puternice.

recunosc, sunt mândru de rădăcinile mele puternice, oricare-ar fi ele, dar tot e ceva în neregulă. hotărăsc să nu cedez şi să mă trezesc vorbind eu primul (câteodată am nişte imbolduri de-a dreptul kafkiene). frizeriţa termină de lucrat şi ajunge în spatele meu. îmi ia capul între mâini, mi-l îndreaptă cu blândeţe în jos, se lipeşte de spătarul scaunului (de-i ghicesc halatul pocnind în ceafa mea), se rabatează cu cinci grade mai înspre mine, pune un zâmbet fermecător, şi-mi şopteşte:

- auziţi, nu ştiţi pe cineva care vrea să cumpere un apartament?

'the watery place' - asimov's one-liners (3).

2011-11-09T13:56:00.002+02:00

when i first read this, i wanted to resurrect asimov just so i can kill him again.

The Watery Place

We’re never going to have space travel. What’s more, no extraterrestrials will ever land on Earth - at least, not anymore.

I’m not just being a pessimist. As a matter of fact, space travel is possible; extraterrestrials have landed. I know that. Space ships are crisscrossing space among a million worlds, probably, but we’ll never join them. I know that, too. All on account of a ridiculous error.

I’ll explain.

It was actually Bart Cameron’s error and you’ll have to understand about Bart Cameron. He’s the sheriff at Twin Gulch, Idaho, and I’m his deputy. Bart Cameron is an impatient man and he gets most impatient when he has to work up his income tax. You see, besides being sheriff, he also owns and runs the general store, he’s got some shares in a sheep ranch, he does a bit of assay work, he’s got a kind of pension for being a disabled veteran (bad knee) and a few other things like that. Naturally, it makes his tax figures complicated.
It wouldn’t be so bad if he’d let a tax man work on the forms with him, but he insists on doing it himself and it makes him a bitter man. By April 14, he isn’t approachable. So it’s too bad the flying saucer landed on April 14, 1956.

I saw it land. My chair was backed up against the wall in the sheriff ’s office, and I was looking at the stars through the windows and feeling too lazy to go back to my magazine and wondering if I ought to knock off and hit the sack or keep on listening to Cameron curse real steady as he went over his columns of figures for the hundred twenty-seventh time.

It looked like a shooting star at first, but then the track of light broadened into two things that looked like rocket exhausts and the thing came down sweet, steady and without a sound. An old, dead leaf would have rustled more coming down and landed thumpier. Two men got out.

I couldn’t say anything or do anything. I couldn’t choke or point; I couldn’t even bug my eyes. I just sat there. Cameron? He never looked up.

There was a knock on the door which wasn’t locked. It opened and the two men from the flying saucer stepped in. I would have thought they were city fellows if I hadn’t seen the flying saucer land in the scrub. They work charcoal-gray suits, with white shirts and maroon four-in-hands. They had on black shoes and black homburgs. They had dark complexions, black wavy hair and brown eyes. They had very serious looks on their faces and were about five foot ten apiece. They looked very much alike.

God, I was scared.

But Cameron just looked up when the door opened and frowned. Ordinarily, I guess he’d have laughed the collar button off his shirt at seeing clothes like that in Twin Gulch, but he was so taken up by his income tax that he never cracked a smile. He said, “What can I do for you, folks?” and he tapped his hand on the forms so it was obvious he hadn’t much time.

One of the two stepped forward. He said, “We have had your people under observation a long time.” He pronounced each word carefully and all by itself. Cameron said, “My people? All I got’s a wife. What’s she been doing?”

The fellow in the suit said, “We have chosen this locality for our first contact because it is isolated and peaceful. We know that you are the leader here.” “I’m the sheriff, if that’s what you mean, so spit it out. What’s your trouble?”

“We have been careful to adopt your mode of dress and even to assume your appearance.”

“That’s my mode of dress?” He must have noticed it for the first time.

“The mode of dress of your dominant social class, that is. We have also learned your language.”

You could see the light break in Cameron. He said, “You guys foreigners?” Cameron didn’t go much for foreigners, never having met many outside the army, but generally he tried to be fair.

The man from the saucer said, “Foreigners? Indeed we are. We come from the watery place your people call Venus.”

(I was just collecting up strength to blink my eyes, but that sent me right back to nothing. I had seen the flying saucer. I had seen it land. I had to believe this! These men - or these somethings - came from Venus.)
But Cameron never blinked an eye. He said, “All right. This is the U.S.A. We all got equal rights regardless of race, creed, color, or nationality. I’m at your service. What can I do for you?”

“We would like to have you make immediate arrangements for the important men of your U.S.A., as you call it, to be brought here for discussions leading to your people joining our great organization.”

Slowly, Cameron got red. “Our people join your organization. We’re already part of the UN and God knows what else. And I suppose I’m to get the President here, eh? Right now? In Twin Gulch? Send a hurry-up message?” He looked at me, as though he wanted to see a smile on my face, but I couldn’t as much as fall down if someone had pushed the chair out from under me.

The saucer man said, “Speed is desirable.”

“You want Congress, too? The Supreme Court?”

“If they will help, sheriff.”

And Cameron really went to pieces. He banged his income tax form and yelled, “Well, you’re not helping me, and I have no time for wise-guy jerks who come around, especially foreigners. If you don’t get the hell out of here pronto, I’ll lock you up for disturbing the peace and I’ll never let you out.”

“You wish us to leave?” said the man from Venus.

“Right now! Get the hell out of here and back to wherever you’re from and don’t ever come back. I don’t want to see you and no one else around here does.” The two men looked at each other, making little twitches with their faces.

Then the one who had done all the talking said, “I can see in your mind that you really wish, with great intensity, to be left alone. It is not our way to force ourselves or our organization on people who do not wish us or it. We will respect your privacy and leave. We will not return. We will girdle your world in warning and none will enter and your people will never have to leave.”

Cameron said, “Mister, I’m tired of this crap, so I’ll count to three --”

They turned and left, and I just knew that everything they said was so. I was listening to them, you see, which Cameron wasn’t, because he was busy thinking of his income tax, and it was as though I could hear their minds, know what I mean? I knew that there would be a kind of fence around earth, corralling us in, keeping us from leaving, keeping others from coming in. I knew it.

And when they left, I got my voice back - too late. I screamed, “Cameron, for God’s sake, they’re from space. Why’d you send them away?”

“From space!” He stared at me.

I yelled, “Look!” I don’t know how I did it, he being twenty-five pounds heavier than I, but I yanked him to the window by his shirt collar, busting every shirt button off him. He was too surprised to resist and when he recovered his wits enough to make like he was going to knock me down, he caught sight of what was going on outside the window and the breath went out of him.

They were getting into the flying saucer, those two men, and the saucer sat there, large, round, shiny and kind of powerful, you know. Then it took off. It went up easy as a feather and a red-orange glow showed upon one side and got brighter as the ship got smaller till it was a shooting star again, slowly fading out.
And I said, “Sheriff, why’d you send them away? They had to see the President. Now they’ll never come back.”

Cameron said, “I thought they were foreigners. They said they had to learn our language. And they talked funny.”

“Oh, fine. Foreigners.”

“They said they were foreigners and they looked Italian. I thought they were Italian.”

“How could they be Italian? They said they were from the planet Venus. I heard them. They said so.”

“The planet Venus.” His eyes got real round.

“They said it. They called it the watery place or something. You know Venus has a lot of water on it.”

But you see, it was just an error, a stupid error, the kind anyone could make. Only now Earth is never going to have space travel and we’ll never as much as land on the moon or have another Venusian visit us. That dope, Cameron, and his income tax! Because he whispered, “Venus! When they talked about the watery place, I thought they meant Venice!”

"cum s-a întâmplat" - asimov's one-liners (2).

2011-11-08T14:33:00.000+02:00

tura a doua, one of my favourites. asimov's bright-nerdy humour, on the rocks.

Cum s-a întâmplat

Fratele meu începuse să-mi dicteze în stilul său oratoric inconfundabil, stilul cu care vrăjise toate triburile, făcându-le să-l asculte încremenite:

- La început, cu exact 15,2 miliarde de ani în urmă, s-a produs o explozie uriaşă în Univers...

Dar eu mă oprisem din scris.

- Cincisprezece miliarde de ani? am întrebat pe un tonsceptic.

- Exact. Sunt în plină inspiraţie divină, să ştii.

- Nu-ţi pun la îndoială inspiraţia! (Şi bine făceam. Fratele meu e cu trei ani mai mic decât mine, dar nu îndrăznesc să-l contrazic. De fapt, dacă cineva ar îndrăzni să se îndoiască de inspiraţia lui, ar da pur şi simplu de bucluc.) Mă gândesc numai cum o să reuşeşti să spui povestea Creaţiei pe o perioadă de cincisprezece miliarde de ani...

- Aşa trebuie, atât a durat. Am totul aici, mi-a răspuns el, atingându-şi fruntea cu degetul. Nu uita că totul provine de la cea mai înaltă autoritate.

Eu, însă, îmi lăsasem deja stylusul deoparte.

- Ştii cât costă papirusul? l-am întrebat.

- Ce?

O fi fost el inspirat, ce-i drept, dar, după cum puteam să-mi dau seama, inspiraţia nu-i era de nici un folos în probleme meschine precum preţul papirusului. Am zâmbit în sinea mea şi am început să-i explic:

- Să zicem că descrii un milion de ani pe un sul de papirus. Asta presupune că vei avea nevoie de cincisprezece mii de suluri. Va trebui să vorbeşti până vei umple cincisprezece mii de suluri, şi ştii că eşti bâlbâit. Eu, în schimb, va trebui să le scriu, şi iar o să mi se pună cârcel. Şi chiar dacă ne-am putea permite să cumpărăm atâta papirus, chiar dacă tu nu te-ai bâlbâi, iar mie nu mi s-ar pune cârcel, cine ar fi în stare să copieze toată lucrarea? Ştii doar că avem nevoie de cel puţin o sută de copii, înainte de publicare. Altfel de unde vrei să încasăm drepturi de autor?

Fratele meu s-a gândit o vreme la cele auzite, apoi m-a întrebat cu naivitate:

- Crezi că ar trebui să mai reduc puţin?

- Puţin mai mult!

- Ce zici de o sută de ani?

- Ce zici de şase zile?

- Cum să înghesuim Creaţia în şase zile? a exclamat el îngrozit.

- Ăsta-i tot papirusul pe care-l avem. Ce părere ai?

- Of, bine, treacă de la mine! a murmurat el şi a început să dicteze din nou: "La început"... Doar şase zile, Aaron?

- Doar şase zile, Moise! i-am răspuns cu fermitate.

"surâsul păgubaş" - asimov's one-liners (1).

2011-11-07T22:27:00.003+02:00

da, nu prea am chef de scris. când mă uit la rezultatele electorale în urma ultimului articol, mă simt de parcă am temă pentru acasă. prefer un despotism luminat unei democraţii beznicioase. ca idee, când are să-mi vină cheful, am să scriu "starea de bine.", doar pentru că habar n-aveţi ce v-aşteaptă.

deocamdată, vă dau să citiţi nişte chestii de-ale lui asimov. eu le zic one-liners, un cuvânt care, dacă aţi pus vreodată mâna să citiţi ceva de asimov, aveţi să recunoaşteţi că e definitoriu.

Surâsul păgubaş

"Ce mai face drăcuşorul tău?" m-am adresat zilele trecute amicului George, pe când stăteam la un pahar de bere (eu beam una nealcoolizată).

George pretinde că un demon de doi centimetri ii stă permanent la dispoziţie. Niciodată nu reuşesc să-l fac să admită că minte. De fapt, nimeni nu izbuteşte s-o facă.

M-a fulgerat cu privirea, apoi a răspuns:

- Ah, da, tu ştii despre ce-i vorba! Sper că n-ai mai zis nimănui!

- N-am suflat o vorbă. Îmi ajunge că te consider nebun. Nu-i necesar ca alţii să creadă acelaşi lucru despre mine. (În plus, din câteştiam, povestise cel puţin altor şase persoane despre drăcuşor, aşadar discreţia mea era inutilă.)

- N-aş accepta dezgustătoarea ta incapacitate de a crede orice nu înţelegi - şi sunt atâtea pe care nu le pricepi! - nici dacă aş primi o jumătate de kilogram de plutoniu. Iar dacă demonul meu ar şti vreodată că i-ai spus drăcuşor, ceea ce ar rămâne din tine n-ar valora nici cât un atom de plutoniu.

- I-ai aflat numele adevărat? am continuat, netulburat de această ameninţare mârşavă.

- Nu. Buzele pământenilor nu-l pot pronunţa. Mi-a dat de înţeles că traducerea lui sună cam aşa: "Eu sunt Regele Regilor: priviţi-mi izbânzile, voi, semeţilor, şi cădeţi pradă deznădejdii". Este o minciună, desigur, a urmat George, privind posac în străfundurile paharului cu bere. În lumea lui, este un personaj de rând. Acesta e şi motivul pentru care manifestă atâta cooperare aici. În lumea noastră, cu tehnologia noastră primitivă, se poate desfăşura din plin.

- A mai apărut în ultima vreme?

- De fapt, da, a încuviinţat George, slobozind un oftat enorm şi ridicând spre mine ochii lui albaştri, posomorâţi.

Mustaţa stufoasă şi albă a coborât încetişor, după taifunul colosalei sale expiraţii.

Totul a început cu Rosie O'Donnell (a spus George), prietena unei nepoate, o apariţie extrem de drăgălaşă.

Fata avea ochi albaştri, aproape la fel de scânteietori ca ai mei; păr roşcat, lung şi strălucitor; năsuc încântător, presărat cu pistrui în maniera aprobată de toţi autorii de romane de dragoste; gât graţios; siluetă zveltă, deloc opulentă într-un chip neplăcut, dar cu totul atrăgătoare în extazul ce-l promitea.

Bineînţeles, toate acestea constituiau pentru mine un interes pur intelectual, întrucât am atins de ani buni vârsta înţelepciunii, iar actualmente mă angajez în manifestările fizice ale afecţiunii doar atunci când femeile insistă în direcţia respectivă, ceea ce, slavă cerului, nu depăşeşte în frecvenţă câte un weekend ocazional.

În plus, Rosie se măritase recent cu un irlandez voinic, care (întrucât, dintr-un motiv sau altul, o adora în modul cel mai sâcâitor) nu încerca să ascundă faptul că era o persoană dotată cu muşchi impresionanţi şi, posibil, cu un temperament irascibil. Deşi nu aveam nici cea mai măruntă îndoială că i-aş fi putut face faţă în tinereţe, amănuntul trist era că tinereţea mea rămăsese în urmă.

Aşadar, acceptam cu o oarecare şovăială tendinţa lui Rosie de a mă confunda cu un prieten apropiat de acelaşi sex şi etate, transformându-mă în confidentul ei.

Desigur, trebuie să înţelegi că nu dau vina pe ea. Demnitatea mea naturală, precum şi faptul că ţinuta mea reaminteşte, în mod inevitabil, oamenilor de unii dintre cei mai nobili împăraţi romani, le atrag în mod automat pe femeile tinere şi frumoase. Cu toate acestea, n-am permis niciodată ca lucrurile să ajungă prea departe. Întotdeauna m-am asigurat că între mine şi Rosie exista o distanţă decentă, întrucât nu doream ca anumite istorii deformate să ajungă la urechile acelui Kevin O'Donnell, în mod evident bine făcut şi posibil arţăgos.

- Ah, George, a spus Rosie într-o bună zi, lovindu-şi cu veselie palmele micuţe, habar n-ai cât de drăguţ este Kevin al meu şi cât de mult mă binedispune. Ştii ce face?

- Nu sunt sigur, am răspuns precaut, aşteptându-mă în mod firesc la o serie de destăinuiri intime, dacă ar trebui să-mi...

Nici măcar nu mi-a băgat în seamă intervenţia.

- Are un fel de a-şi strâmba năsucul, de a face ochişorii să-i strălucească şi de a zâmbi voios, încât tot ceea ce-l înconjoară se umple de fericire. Parcă întreaga lume ar fi poleită de razele soarelui. Ah, dacă aş putea să am o fotografie a lui într-un asemenea moment! Am încercat să-l pozez, totuşi niciodată n-am izbutit să prind exact momentul cuvenit.

- Dar de ce nu te mulţumeşti cu originalul, draga mea? am întrebat-o.

- Păi... A şovăit, apoi a continuat cu o fermecătoareîmbujorare: Ştii, nu-i întotdeauna aşa. Are o slujbă foarte tracasantăla aeroport, şi uneori vine acasă de-a dreptul epuizat, iar atunci este niţelcam nervos, ba mă şi ceartă. Dacă aş avea o fotografie a lui aşa cum este înrealitate, aş fi atât de fericită! Atât de fericită... Ochii azurii is-au înceţoşat de lacrimile stăpânite.

Trebuie să recunosc că am simţit fiorul vag al impulsului de a-i povesti despre Azazel (aşa îi spun eu, fiindcă n-o să folosesc perifraza care ar reprezenta traducerea numelui său) şi a-i sugera ce anume ar putea face pentru ea.

Cu toate acestea, sunt o persoană inexprimabil de discretă şi zău dacă am habar cum ai reuşit tu să afli despre demonul meu!

În plus, îmi venea mai uşor să mă împotrivesc impulsului deoarece, fiind un individ realist şi trecut prin multe, nu cedez în faţa unor sentimentalisme prosteşti. Recunosc că în inima mea aspră există un punct ceva mai vulnerabil pentru tinerele de o frumuseţe deosebită, fireşte, într-o manieră demnă şi oarecum paternă... de obicei. În clipa aceea, m-am gândit că, la urma urmelor, o puteam ajuta fără ca de fapt să-i pomenesc despre Azazel. Desigur, nu pentru că nu m-ar fi crezut, întrucât vorbele mele sunt convingătoare pentru toţi, exceptându-i pe psihopaţii de soiul tău...

I-am expus problema lui Azazel, care n-a fost câtuşi de puţin încântat.

- Întotdeauna îmi soliciţi probleme abstracte! s-a plâns el.

- Câtuşi de puţin, am replicat. Vreau doar o simplă fotografie. Nu trebuie decât s-o materializezi.

- Chiar numai atât am de făcut? Dacă-i aşa simplu, fă-o tu! Bănuiesc că-ţi este familiară natura echivalării masă-energie.

- O singură fotografie, mă-nţelegi...

- Da... şi cu o anumită expresie pe care nici măcar n-o poţi defini, sau descrie.

- Normal, doar nu l-am văzut niciodată privindu-mă aşa cum o priveşte pe soţia lui. Am, însă, o încredere infinită în capacităţile tale.

Mă aşteptasem ca porţia de laude greţoase să-l facă să cedeze. Mi-a replicat morocănos:

- Va trebui să-l fotografiezi.

- N-aş putea obţine expresia...

- Nici nu trebuie să obţii vreo expresie. Eu mă voi ocupa de asta, însă ar fi mult mai uşor dacă aş avea un obiect material asupra căruia să focalizez abstracţia. Altfel spus, o fotografie, ba chiar una dintre cele mai proaste, cum de altfel mă aştept din partea ta. Nu voi face, însă, decât o singură încercare. Nu pot realiza mai multe fotografii, şi nici nu-mi voi forţa muşchiul subjunctival pentru tine ori pentru altă fiinţă lipsită de minte din lumea ta.

Adevărat, demonul meu adesea manifestă capricii. Bănuiesc că o face pur şi simplu pentru a-şi sublinia importanţa şi a te face să înţelegi că nu trebuie să-l consideri la dispoziţia ta.

M-am întâlnit cu familia O'Donnell în următoarea duminică, pe când se întorceau de la biserică. (De fapt, i-am pândit, şi le-am ieşit în cale.) Au acceptat să mă lase să-i fotografiez în hainele de sărbătoare. Rosie a fost încântată, deşi el a părut niţel ţâfnos. După aceea, ferindu-mă cât am putut, am tras un prim-plan al lui Kevin. N-am avut posibilitatea de a-l face să surâdă, să facă gropiţe în obraji, să strâmbe năsucul, ori alte expresii pe care Rosie le găsea atât de atractive, insă nu mi s-a părut important. N-am fost nici măcar sigur de reglajele aparatului. La urma urmelor, nu sunt unul dintre fotografii celebri.

După aceea, am vizitat un amic, expert în arta fotografică. El a developat ambele poze şi a mărit prim-planul la un format douăzeci pe treizeci de centimetri.

A făcut-o destul de morocănos, mormăind ceva despre cât de ocupat era, deşi nu l-am băgat deloc în seamă. De fapt, ce valoare puteau avea activităţile lui stupide în comparaţie cu problemele importante care mă preocupau pe mine?

Dintotdeauna m-a surprins numărul mare de oameni care nu pricep asta.

Totuşi, după ce a terminat mărirea, şi-a modificat complet atitudinea. A privit atent fotografia, apoi a comentat pe un ton ce-l pot descrie doar ca fiind complet ofensiv:

- Să nu-mi spui că tu ai fost în stare să faci o asemenea fotografie.

- De ce nu? am replicat, întinzând mâna, dar el n-a schiţat nici o mişcare ca să-mi dea poza.

- O să mai doreşti nişte exemplare...

- Nu, am răspuns privind peste umărul său.

Era o fotografie remarcabil de clară, cu culori vii. Kevin O'Donnell zâmbea, cu toate că nu-mi aminteam să fi avut o asemenea atitudine atunci când apăsasem pe declanşator. Părea arătos şi vesel, insă pe mine nu mă impresionau teribil lucrurile astea. Poate că o femeie putea sesiza mai multe, ori un bărbat precum amicul fotograf care, întâmplător, nu deţinea deosebita mea virilitate.

- Măcar o singură copie, mi-a spus el, pentru mine.

- Nici vorbă! m-am opus cu fermitate şi am luat fotografia, prinzându-l de încheietura mâinii pentru a mă asigura că nu avea s-o tragă îndărăt. Şi negativul, te rog! O poţi păstra pe cealaltă, cea făcută de la distanţă.

- N-o vreau pe aia! a scâncit el, arătându-se destul de afectat atunci când am plecat.

Am înrămat fotografia, am pus-o pe poliţa şemineului şi m-am retras câţiva paşi, ca s-o examinez mai bine. Avea, într-adevăr, o strălucire remarcabilă. Azazel făcuse o treabă bună.

M-am întrebat care urma să fie reacţia lui Rosie. I-am telefonat şi am întrebat-o dacă-i puteam face o vizită. Tocmai se pregătea să dea o raită prin magazine, insă dacă reuşeam să ajung în mai puţin de o oră...

Am reuşit să ajung. I-am întins pacheţelul ce conţinea fotografia fără să scot un cuvânt.

- Dumnezeule! a chicotit ea în timp ce tăia panglica şi desfăcea hârtia. Ce-i asta? O aniversare, sau...

Scosese insă deja tabloul şi vorbele i se opriseră în gât. Ochii i s-au lărgit şi răsuflarea i-a devenit rapidă şi întretăiată. În cele din urmă, a şoptit:

- Doamne!

A ridicat ochii spre mine.

- Asta-i poza pe care ai făcut-o duminica trecută?

Am încuviinţat din cap.

- L-ai prins perfect! Este adorabil. Exact expresia aceea... Te rog, poţi să mi-o laşi mie?

- Ţie ţi-am adus-o, am rostit cu simplitate.

M-a cuprins cu braţele în jurul gâtului şi m-a sărutat apăsat pe buze. Neplăcut, desigur, pentru o persoană ca mine, care detestă sentimentalismele... Am fost nevoit să-mi şterg mustaţa după aceea, dar am putut înţelege incapacitatea ei de a rezista gestului meu.

N-am mai văzut-o pe Rosie toată săptămâna următoare.

Într-o după-amiază, am întâlnit-o în faţa măcelăriei şi ar fi fost o impoliteţe să nu mă ofer să-i duc plasa de cumpărături până acasă. Evident, m-am întrebat dacă aceasta ar fi atras după sine un alt sărut şi am decis că aş fi fost bădăran s-o refuz dacă ea ar fi insistat. Cu toate acestea, mi s-a părut oarecum abătută.

- Ce se aude cu fotografia? m-am interesat, întrebându-mă dacă nu cumva ridicase vreo problemă.

S-a înveselit imediat.

- Este minunată! Am pus-o pe măsuţa pick-up-ului, sub un asemenea unghi încât s-o pot vedea de pe scaunul meu de la masa din salon. Ochii lui mă privesc puţin pieziş, ştrengari, iar năsucul îi este încreţit exact cât trebuie. Zău, ai jura că-i viu! Unele dintre prietenele mele nici nu-şi pot lua ochii de la ea, când vin în vizită. Mă gândesc că ar trebui s-o ascund, să nu mi-o fure.

- Să nu-l fure pe el, am glumit.

Brusc, s-a posomorât din nou. Clătinând din cap, a spus:

- Nu cred...

Am căutat să atac subiectul din altă direcţie.

- Kevin ce zice despre fotografie?

- N-a spus nici un cuvânt. Absolut nici unul. Ştii, el nu-i un tip vizual. Nici nu ştiu dacă măcar o zăreşte.

- De ce nu l-ai întrebat ce părere are?

Rosie a rămas tăcută, în vreme ce eu m-am târât alături de ea cale de jumătate de cvartal, cărând plasa cea grea şi întrebându-mă dacă urma să-mi solicite un sărut suplimentar.

- De fapt, a vorbit ea pe neaşteptate, are o grămadă de treabă la serviciu şi n-ar fi tocmai momentul potrivit să-l întreb. Ajunge târziu acasă şi abia dacă îmi adresează vreun cuvânt. Ştii şi tu cum sunt bărbaţii...

S-a străduit să imprime râsului său o undă de amuzament, dar nu a izbutit.

Ajunşi în faţa blocului ei, i-am întins plasa. Rosie a rostit melancolică:

- Oricum, îţi mulţumesc încă o dată pentru fotografie...

Apoi a intrat. Nu mi-a solicitat un sărut, iar eu eram atât de afundat în gânduri încât n-am sesizat amănuntul decât când mă aflam deja la jumătatea drumului spre casă. Mi s-a părut absurd să mă întorc doar pentru ca să n-o dezamăgesc.

Au trecut alte zece zile, apoi Rosie mi-a telefonat într-o dimineaţă. Puteam trece pe la ea, ca să prânzim împreună? Am bătut în retragere, explicându-i că n-ar fi deloc discret. Ce aveau să creadă vecinii?

- Ah, dar asta-i o prostie! a replicat ea. Eşti atât de bă..., adică vreau să zic că eşti un prieten atât de vechi, încât ei n-ar putea... În plus, doresc să-ţi cer sfatul.

Mi s-a părut că-şi înăbuşise un suspin când adăugase asta.

Ei bine, gentlemanul trebuie să rămână gentleman, astfel că la ora prânzului mă aflam în micuţul şi însoritul ei apartament. Pregătise sandvişuri cu şuncă şi brânză, alături de plăcinta cu mere, iar lângă pick-up se zărea fotografia, exact aşa cum spusese.

Mi-a strâns mâna şi n-a încercat să mă sărute, ceea ce ar fi trebuit să constituie o uşurare pentru mine, dacă n-aş fi fost prea tulburat de înfăţişarea ei ca să mai pot simţi vreo uşurare. Arăta de-a dreptul prăpădită. Am mâncat jumătate dintr-un sandviş, aşteptând-o să vorbească, dar cum n-a făcut-o, am fost silit s-o întreb în mod direct care era motivul atmosferei apăsătoare.

- Este vorba despre Kevin? am întrebat-o. (Eram convins de acest lucru.)

Ea a încuviinţat şi a izbucnit în lacrimi. Am bătut-o uşor pe dosul palmei, întrebându-mă dacă atât putea fi suficient. Am mângâiat-o cu detaşare pe umăr şi, în cele din urmă, Rosie a îngăimat:

- Mă tem că-şi va pierde slujba.

- Doamne fereşte!... De ce?

- Păi, e atât de încruntat... se pare chiar şi la muncă. N-a mai zâmbit de nu ştiu când. Am şi uitat de când nu m-a mai sărutat, sau nu mi-a zis o vorbă bună. Se ceartă cu toată lumea, în permanenţă. Nu vrea să-mi spună despre ce-i vorba şi se enervează dacă-i întreb. Ieri m-a sunat un prieten de-al nostru, coleg cu el la aeroport. Mi-a spus că soţul meu este atât de morocănos şi iritabil, încât şefii au început s-o remarce. Sunt sigură că-şi va pierde slujba, dar ce pot face?

De fapt, mă aşteptasem la aşa ceva încă de la ultima noastră întâlnire şi ştiam că trebuia pur şi simplu să-i spun adevărul. Blestemat fie Azazel! Mi-am dres vocea.

- Rosie... fotografia...

- Da, ştiu, m-a întrerupt ea, ridicând-o şi strângând-o la sân. Doar ea mă face să rezist. Acesta e adevăratul Kevin şi-l voi avea întotdeauna, întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla.

Zicând aceasta, a început să suspine. Îmi venea tare greu să spun ce trebuia spus, dar nu puteam ocoli adevărul.

- N-ai înţeles, Rosie, am rostit. Problema o constituie fotografia. Sunt convins de asta. Tot şarmul şi voioşia trebuiau să provină de undeva. Trebuiau extrase chiar din Kevin. Pricepi?

- Ce vrei să spui? s-a oprit ea din plâns. O fotografie nu-i decât lumină focalizată, peliculă şi chestii asemănătoare.

- În mod normal, aşa-i, insă fotografia aceasta...

Am renunţat. Cunoşteam lipsurile lui Azazel. El nu putuse crea din neant farmecul pozei, însă nu eram sigur că-i puteam explica lui Rosie legea conservării fericirii.

- Uite care-i problema, i-am zis. Atâta vreme cât fotografia rămâne aici, Kevin va fi nefericit, mânios şi iritabil.

- Ba bineînţeles că va rămâne aici, a rostit tânăra,aşezând-o cu fermitate la locul ei. Şi nu înţeleg de ce vii cu asemenea prostii despre singurul obiect minunat... Scuză-mă, mă duc să pun de cafea.

A pornit grăbită spre bucătărie. Din felul în care se purta, mi-am putut da seama că era extrem de ofensată.

Am făcut singurul lucru pe care-l puteam face. La urmaurmelor, eu apăsasem declanşatorul. Eram responsabil - prin intermediul lui Azazel - de proprietăţile ezoterice ale fotografiei. Ca atare, i-am demontat cuatenţie rama, apoi am scos-o de la focul ei şi am rupt-o în două... patru... opt... şaisprezece bucăţi, pe care le-am vârât în buzunar.

Telefonul a sunat tocmai când îmi terminasem treaba, şi Rosie a intrat în salon, să răspundă. Am aşezat rama la locul ei. Acum stătea goală pe măsuţă.

Am auzit vocea lui Rosie chiţăind de excitare şi fericire.

- Oh, Kevin, ce minunat! Oh, sunt atât de bucuroasă! Dar de ce nu mi-ai spus? Să nu mai faci asta niciodată!

A revenit lângă mine, cu chipul eidrăgălaş strălucind de încântare.

- Ştii ce a făcut Kevin al meu? Avea de aproape trei săptămâni o piatră la rinichi... s-a dus la doctor, tot tacâmul... cu dureri teribile, permanente, confruntat cu posibilitatea unei operaţii şi n-a vrut să-mi spună nimic, de teamă să nu mă îngrijorez. Prostuţul! Nu-i de mirare că se comporta aşa oribil, şi nu s-a gândit nici o clipă că felul lui de a fi m-a făcut cu mult mai nefericită decât dacă aş fi ştiut adevărul. Pe cuvântul meu... Toţi bărbaţii ar trebui să fie supravegheaţi ca nişte copii.

- Şi acum de ce eşti atât de fericită?

- Pentru că a eliminat piatra. A eliminat-o acum câteva minute, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă sune, ceea ce-i foarte frumos din partea lui... De altfel, era şi timpul. Vorbea atât de fericit şi de vesel! Parcă revenise vechiul meu Kevin. Era exact ca fotografia care...

Apoi, cu un ţipăt pe jumătate isteric:

- Unde-i fotografia?

Mă sculasem, pregătindu-mă să plec. M-am îndreptat cu oarecare rigiditate spre uşă, rostind:

- Am distrus-o. De aceea a eliminat piatra. Altfel...

- Ai distrus-o? Tu...

Mă aflam în afara uşii. Nu mă aşteptam la recunoştinţă, desigur... N-am stat să vină ascensorul, ci m-am grăbit în jos pe scări, cât de repede puteam. Prelungul ei urlet de jale răzbătea dinapoia uşii, ajungându-mi la urechi pe durata următoarelor două paliere.

După ce am sosit acasă, am ars bucăţelele de fotografie.

De atunci, nu m-am mai întâlnit niciodată cu Rosie. Din câte am aflat, Kevin este un soţ minunat şi iubitor, iar ei doi sunt extrem de fericiţi. Totuşi singura scrisoare primită de la ea - şapte pagini scrise mărunt şi aproape incoerent - sublinia clar că Rosie considera că piatra la rinichi reprezenta unica explicaţie pentru comportarea morocănoasă a lui Kevin, iar perfecta sincronizare dintre apariţia şi eliminarea ei, pe de o parte, şi soarta similară a fotografiei, pe de altă parte, nu era decât o simplă coincidenţă.

Fosta mea prietenă adăuga o serie de ameninţări oarecumnesăbuite la adresa vieţii mele şi, de-a dreptul dezamăgitor, la adresa anumitor porţiuni ale corpului meu, utilizând cuvinte şi expresii despre care aş fi jurat că nu le auzise niciodată...

Bănuiesc, de asemenea, că nu mă va mai săruta nicicând, ceea ce, dintr-un motiv straniu, mă decepţionează profund.

reality show de-adevăratelea.

2011-10-11T20:25:00.000+03:00

doresc să vă dau oleacă iluzia de putere, de decizie, de lucruri de-alea pe care le daţi dracului atât de uşor, doar să vă fie bine şi călduţ.

în primul rând, am început să umblu încălţat. e frig al naibii. aici n-aveţi ce face.

în al doilea rând, am blogul ăsta de vreo şase ani şi jumătate. de obicei, scriu din prima, fără să mă gândesc şi să premeditez subiecte. totuşi, pe parcurs, am adunat vreo nouă drafturi, la care mă tot uit şi-mi vine să le scriu, naibii, să nu-mi mai stea-n dashboard. nu-mi folosesc la mare lucru şi mă şi deranjează când scrollez. da' nu vreau să le şterg, că sunt unele la care chiar am scris oleacă. îs ca un fel de murături nereuşite şi lăsate-n cămară, poate s-or reuşi singure între timp.

şi aici vine partea aia în care vă folosesc pe voi: pe care vreţi să-l public primul, pe-ăla-l public. fiţi oleacă factori de decizie, nu mai staţi şi daţi "like" şi-atât. daţi "pre-like".

prima oară când m-am îmbătat.
cum am mers eu prima dată-n vama veche.
antrenament în legiunea urbană.
"what we have here is a failure of communication."
vârsta întrebărilor moare, dar nu se predă. (2)
cum mă duceam acasă în primul an de facultate.
Marea Gudrun - Capitolul 2, Partea 2
partidul dreamteam.
starea de bine.

titlurile, evident, sunt şi ele în zodia draftului - aproape sigur le schimb.
de răspuns - aveţi comentariile pe facebook, twitter şi google+. şi aici, dacă nu vi le cenzurez la sânge.

când eram mic, am primit de ziua mea o carte care te trimitea la diverse pagini, să-ţi faci acţiunea cum vrei tu. mi-a plăcut. mai ales c-am scris postul ăsta pentru că n-aveam chef să mă apuc de scris la drafturi.

da' mai ho.

2011-10-07T20:45:00.000+03:00

five things that make my brain go "fffffffuuuuuuuuuuu":

"ruşine, dinu patriciu!" - a făcut nişte ture pe centura oraşului umorului fix o săptămână după faza originală. după aia, a ajuns repetată pentru orice tâmpenie care mergea rău: "mi s-a înfundat chiuveta. ruşine, dinu patriciu". cerule, ce poantă bună. şi, considerând ultimele lecţii în materie de "buzz pe internet", îi faceţi buzz lu' dinu patriciu. se-mplinesc doi ani de zile de la faza aia. nu e amuzantă deloc. n-a fost niciodată. terminaţi-o.
foursquare - cât de gol-pe-dinăuntru-nesigur-bătut-în-cap-superficial-ca-o-muşcătură-de-ţânţar tre' să fii ca să foloseşti aşa ceva, de tre' să vă-nţepaţi pe hartă la adrese fancy şi trendy. bravo, sunteţi la gară/ceainărie/vasile pârvan/preciziei/jimbolia/bruxelles. sper să existe cineva care are nişte rachete legate de coordonatele voastre. aşa ar fi corect. şi, dacă e vreun ins pe lumea asta care trollează foursquare-ul şi dă check in-uri din purgatoriu, de pe marte, din cadă sau din pat cu mamele voastre, omul ăla merită să fie primarul foursquare-ului.
"ori suntem [insert cretinism], ori nu mai suntem!" - am folosit-o şi eu o dată sau de două ori, ca expresie a sictirului băşcălios. fraza a emanat dintr-un imbecil, aţi dus-o mai departe în bătaie de joc, aţi adus-o rapid în sfera umoristică de bonton şi nici de-ai dracului nu-i mai daţi drumul. spectatori de otv, kanal d şi antena 2 ce sunteţi. nu vă faceţi şi tricouri? să ştiu direct pe cine pocnesc pe stradă.
smileyfaces - i-am dezactivat de pe y!m, i-am blocat pe unde-am putut. i despise them with a passion. sunt aproape suportabili când îi folosiţi pe post de expresii faciale care nu au legătură cu râsul (ce subtil şi jucăuş, felicitări), dar, când îi folosiţi pentru că nu sunteţi în stare să spuneţi altceva, şi vi se blochează falangele-ntr-o paranteză închisă, îmi vine să vă spânzur. de fiecare dată când folosiţi un smileyface, moare un copil în sudan şi se reîncarnează într-unul din românia. asta vreţi?
"hy", "cius", "ceau" şi "ola" - uuuurrrggghhhhh. muriţi, muriţi cu toţii, de pelagră, de scorbut, de ciumă neagră, de lepră şi de ebola. se scrie "hi", "tschüss", "ciao" şi "hola". sau, dacă nu sunteţi în stare, spuneţi, dracului, "salut". nu păreţi mai puţin interesanţi, dar păreţi mai puţin idioţi.

part of becoming a grown-up kid.

2011-10-06T15:04:00.000+03:00

am devenit şofer la 26 de ani, ca urmare a durutului în cot de întreaga listă de lucruri pe care tre' să le faci până la o anumită vârstă, pentru că după aia, gata, ţi-a trecut vremea, eşti bătrân, rămâne să-ţi rupi un picior şi să te împuşti în cap, ca să desăvârşeşti logica filmului. în lista asta cu linii moarte pe ani, un loc megieş îl ocupă şi luarea diplomelor de licenţă/master/doctorat/ce vine după doctorat, dar asta-i deja altă cracă a unei probleme grave de fond, pe care se pare că nici până-n ziua de azi nu vreau să o conştientizez.

să revenim!

nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că am avut mare, mare baftă la profesorul de condus. pe lângă faptul că e un tip care are răbdare cât carul (folosesc prezentul pentru că îs convins că aşa e el, de felul lui), mai şi citeşte bine omul, se uită la tine şi ştie de ce vrei carnetul de conducere. bine, asta nu-i o manevră psihanalitică extrem de dificilă, 95% din clienţi vor carnet să scape de-acasă, să-şi ia gagica (şi ea locuindă cu părinţii) şi să se ducă amândoi cu maşina în pădure. ştiu şi aprob pozitiv, cu toate că eu fac parte din ăilanţi 5%.

aţi observat, desigur, că nu am folosit sintagma "instructor". asta pentru că, în cazul de faţă, omul care m-a lămurit cum stă într-adevăr treaba cu ambreiajul are vocaţie de profesor. de altfel, aşa i-am zis întotdeauna, "dom' profesor". au mai încercat şi alţii să mă-nveţe: cu nişte ani în urmă, o prietenă şi-a pus nopţi de-a rândul la bătaie maşina ei cea mare şi scumpă. rezultatul? niciodată n-am făcut o pornire de pe loc cum trebuie, şi-mi împlântam piciorul în frână ca-n ambreiaj. ei bine, dom' profesor a fost omul care a venit cu o dacie logan, s-a uitat la mine şi-a zis: "să vezi ce şofer scot eu din tine". m-am uitat lung şi neîncrezător, conform principiului "nu mă lăuda, că dau cu oiştea-n gard numa' aşa, de-al dracului". şi m-am urcat în maşină. "scaunul, oglinzile, centura." mi-a arătat ce face fiecare drăcie, deşi pe multe le ştiam deja (sunt un copilot excepţional), după care mi-a zis cum stă treaba cu schimbătorul de viteze: "trei degete. atât."

.. mă rog, n-am să stau să vă explic chestiile de bază ale condusului (unde mai pui că, în spiritul învăţatului, am făcut şcoala de şoferi în vreo cinci-şase luni, cu pauze, cu plecări, cu draci, laci), dar vreau să vă spun o metodă prin care dom' profesor a reuşit să-mi scoată la iveală ascuţimea simţurilor şi a atenţiei distributive, care oricum sălăşluiau în mine, dar deveneau sfioase când erau puse faţă-n faţă cu un bord de dacie. în primele ore vorbeam vrute şi nevrute: gagici, politică, fotbal, handbal, d-astea. după ce am început să ascult motorul, aveam şi radioul pornit ("că doar n-are să fie ca-n cimitir la tine-n maşină"), toate alea. şi mă-ntreba pe traseu: "auzi, da' ce semn e ăla?" şi-i răspundeam: "păi, am prioritate". sau "urmează o intersecţie semaforizată". sau ce dracu' era.

bun, a văzut el că e-n regulă, că ştiu semnele, că mă uit la ele. am mai făcut vreo două şedinţe fără să mă-ntrebe de ele. după aia, la fel, mă lua cu vorba, cu gagici, cu politică, uite ce frumos e azi afară, norii ăia, ce-or fi cu ei.. şi-odată-l aud: "auzi, da' pe lângă ce semn am trecut?" ".. ?! ăăă.." "mda. ia, opreşte frumuşel pe dreapta, dă-te jos, du-te, uită-te, vino-ndărăt şi spune-mi ce semn era." eu, care ajunsesem deja pe la 150-200 de metri de semnul ăla. m-am dat jos, m-am dus, m-am uitat, m-am întors, am raportat. fără supărare. ei bine, după vreo trei faze de genul ăsta, vânam semnele ca un ogar. nu ratam nici unul. mă holbam la ele şi speram să mă-ntrebe. şi dom' profesor rânjea şi mă-ntreba de nu ş' ce film.

mi-am luat carnetul din prima, pe 18 decembrie 2009, de ziua tatălui meu. de-atunci şi până acum, am avut oareşce evenimente în trafic. am înfundat oleacă o aripă din spate a maşinii anei, noaptea, la mare, într-un traffic jam cu maşini şi piţipoance, mergând în marşarier la 3 km/h şi nevăzând un stâlpişor d-ălea negre şi scurte (bine că ţi-ai pus, în sfârşit, lumini pe spate, anuşcă), am făcut oleacă de offroad forţat la polovragi, cu o maşină (prea) plină de oameni, pentru că, aflându-mă în depăşire, duba depăşită a hotărât să cotească brusc stânga, la 70 km/h, dar am scăpat cu toţii (inclusiv maşina) fără o zgârietură. apoi am găsit-o pe toothless ciupită de aripa stânga-spate în parcare, m-a mai ciupit de stânga-faţă un domn din vâlcea care încerca să mă depăşească într-o intersecţie din drumul taberei, pe contrasens.. şi, recunosc, am parcat prea strâns într-o noapte, prin prelungirea ghencea, şi mi-am şters maşina de o bară de dacie.

cel mai senzaţional eveniment a avut loc acum vreo câteva săptămâni. pe la miezul nopţii, venind cu doi colegi de la cluj spre bucureşti prin ploieşti (via transalpina), ieşeam dintr-un sat aflat între târgovişte şi ploieşti. aveam vreo 70-80 km/h. îmi iese un dulău negru în faţă, din stânga, la trei metri de maşină, şi ajunge rapid în dreapta. "fekete cukio", mi-am spus, ritos precum marius chicoş rostogan, şi mi-am ţinut firea: am tras în stînga de volan, am făcut un 360 ş-un 180, am intrat în lateral pe câmpul din dreapta, drifting, cu botul invers, şi am "parcat" ca un fel de ace ventura între ultimul zid de gard din sat, la un metru-n faţa mea, şi un stâlp de înaltă tensiune, de-alea "schelă", la încă vreo doi metri în spate. la oprire, toothless s-a înclinat delicat spre stânga, rămânând pe două roţi, ca-n desene animate, şi s-a sprijinit de un nenorocit tembel cretin dobitoc de stâlp de ţeavă ruginită, rămas acolo cine ştie de la ce. aşa încât am portiera şi pragul de sus faultate şi, încă, nişte iarbă "cosită" în jante. câinele negru a scăpat neatins, that son of a bitch.

în carte scrie că, dacă-ţi iese un câine în faţă, ţii volanul drept şi te pregăteşti de impact. n-am putut. am vrut să nu-l omor. oricum, îmi zobeam clar bara din faţă şi farul, probabil ieşeam şi mai şifonat. in retrospect, nu era nimeni pe stradă la ora aia, iar maşini nu erau pe o rază de cinci kilometri împrejur. apoi, gândindu-mă cum ar fi fost dacă incidentul s-ar fi petrecut în oraş, ziua, cu oameni împrejur, n-am nici un dubiu: aş fi buşit câinele. şi ia să-l sun azi pe tinichigiu.

un lucru foarte important de menţionat este că nu aveam cum să conduc atât de mansellian dacă nu aveam o maşină pe care să exersez şi în timpul şcolii de şoferi: maşina anuşcăi. peugeot 207 să trăiască, în ea am învăţat să merg pe zăpadă, ploaie, pietriş şi pământ. şi cu ea am mers, când am putut, mai bine de un an, după ce mi-am luat carnetul. de asemenea, de când o am pe toothless (11 martie 2011), cred că am făcut nişte zeci de mii de kilometri cu ea. and i loved every metre of it.

şcoala de şoferi a fost făcută în piteşti. o chestie aş vrea să clarific: nu contează unde locuieşti/ai c.i.-ul/dai examenul, poţi face şcoala de şoferi unde vrei tu. aşadar, dacă vreţi să faceţi şcoala de şoferi cu profesorul meu, trebuie doar să-mi ziceţi. vă dau numele şi numărul lui de telefon.

iaca, dom' profesor, aveţi publicitate gratis.

trebuia să se-ntâmple şi lucrul ăsta.

2011-10-02T19:45:00.000+03:00

fiind ultima ediţie de natura urbană din grila trecută, mă pregăteam să fac o retrospectivă a evenimentelor majore de vara asta, o scurtă revistă a presei, să iau la întrebări vreun nefericit uitat pe chat.. you know, fun. ei bine, nu! taman înainte să intru în studio, mă-ntâlnesc în biroul radioului (unul şi bun) cu ioana şi dora, două din vocile feminine de la radio lynx. drept pentru care, fetele au stat încă trei ore peste program, să-mi ţină de urât. iată ce a ieşit.

ştirea asta m-a făcut să iau o hotărâre la care mă gândeam de multă vreme şi pe care n-am luat-o până acum exclusiv din lene şi delăsare: nu mai intru pe site-urile româneşti de ştiri realitatea.net şi antena3.ro. n-au decât ştiri de tablobotomoid, n-au decât ştiri tâmpitoare cu oameni tâmpiţi, n-au decât tone de publicitate care te-ncurcă să citeşti până şi-un titlu, n-au decât texte plătite de sponsori politici sau de orice altă variantă de a face bani, pentru că varianta normală - salariul - este ucisă din faşă, n-au decât ştiri care, de fapt, nu sunt ştiri, ci un consum inutil de.. orice - aşadar, n-au decât să se ducă dracului.

chestia asta are să se simtă, oarecum, şi în emisiune. nu-i nimic, ne descurcăm şi fără. şi cred că mult mai bine. există atât de multe site-uri internaţionale de ştiri de unde-mi pot face plinul (de altfel, de-acolo "împrumută" şi-ale noastre, doar că produsul ajunge alterat la noi), încât n-am să duc lipsa vajnicei prese româneşti. de asemenea, am să folosesc şi site-ul de care zicea ioana (trollul suprem în această ediţie), streetsfacts.co.uk.

p.s. şi, dacă tot sunt aici, aceeaşi hotărâre este valabilă şi pentru gsp.ro şi prosport.ro.

tipsy baby.

2011-09-26T16:39:00.000+03:00

a couple of nights ago, i heard a house/dance remix of this song. roughly, it was played ten times that night. it was that sort of night with house/dance music (that i think it's an utter and complete waste of sound), but the people present were fun. they all danced and sang and made funny faces. probably the reason of why i misheard the lyrics, just like in the title.

well, here's the original version. dance now.

and here's another one of her latest clips, directed by the same guy, tarik saleh.

Li Lykke Timotej Zachrisson (born 18 March 1986), better known by her stage name Lykke Li (Swedish pronounciation: [ˈlʏ.ˈkɛ ˈliː]), is a Swedish singer-songwriter. Her music often blends elements of pop, indie rock and electronic; various instruments can also be found in her songs, including violins, synthesizers, tambourines, trumpets, saxophones and cellos. Her debut album, Youth Novels, was released in 2008.

Zachrisson was born in Ystad, Skåne; her mother is a photographer, and her father is a musician. The family moved to Stockholm when Zachrisson was a toddler and when she was six moved to a mountaintop in Portugal where they lived for five years. The family also spent time in Lisbon and Morocco, and winters in Nepal and India. She moved to the neighborhood of Bushwick, Brooklyn in New York for three months when she was 19. She returned when she was 21 to record her album.

(source: the almighty wikipedia.)

oh, and captain obvious called, he told me that she's also very, very pretty.

p.s. i still don't like this sort of music (that's why i always keep some jimi hendrix in the car, for example), although i've developed a considerably higher tolerance for it. but i'm intrigued of how she chose to deal with her father issues, considering the clips and the lyrics. the sea's not that deep, it seems.

da' noi de ce n-avem.

2011-09-26T14:01:00.001+03:00

ăştia sunt nişte micuţi care au fost condamnaţi într-un proces cu juraţi, în marea britanie. ei fiind nişte "beizadele" care au părinţi cu mulţi bani, cu prieteni şi cunoştinţe sus-puse şi care trag nişte sfori zdravăn împletite.

mă-ntreb: noi de ce n-avem procese cu juraţi, ci doar cu magistraţi? şi mă mai întreb dacă un astfel de procedeu juridic ar funcţiona la noi în ţară.

nu ştiu prea multe despre tehnicalităţile sistemului judiciar românesc, iar, din punctul ăsta de vedere, şi mai puţin. pe la sfârşitul secolului nouăsprezece, începutul secolului douăzeci - la "începuturile statului modern român", se pare că existau procese de genul ăsta. acum cică funcţionăm pe modelul sovietic, spre deosebire de statele unite, europa şi japonia, unde funcţionează curţile cu juraţi.

acum, mai e o chestie: juraţii ăştia, unde activează ei, doar în procesele penale? dacă da, în care? probabil alea mai grave, or fi nişte filtre. nu cred că poţi să chemi doisprezece inşi pentru orice sătean care şi-a croit vecinul cu parul, că l-a prins la nevastă-sa.

şi mai e chestia aia cu eficienţa. sunt nenumărate dosare întârziate, "pierdute", uitate sau înghiţite la ordinele celor mai obscure şi mai luminate personaje (de multe ori, simultan). dacă justiţia noastră e zobită de corupţie, cu avocaţi, procurori, judecători - toţi luaţi de-a valma, deopotrivă, de câte un dos de tentacul, oare juraţii ar face treabă mai bună în astfel de cazuri? oare procesele penale autohtone, cu inculpaţi similari celor patru de mai sus, s-ar soluţiona corect şi repede, cu doisprezece juraţi desemnaţi să stabilească vinovăţia? într-o ţară în care poţi afla în cinci minute numele, adresa şi rudele apropiate ale oricui, iar în alte zece poţi trimite pe cineva să-i viziteze, nu-s sigur că influenţarea juraţilor n-ar fi totală. probabil, în momentul în care s-ar cunoaşte juraţii dintr-un proces cu nişte inculpaţi beizadele sau interlopi, ei şi familiile lor ar trebui introduşi într-un program de protecţie cam pe toată viaţa. ceea ce sună ca din filme.

lămuriţi-m-aţi.

places to go, people to meet.

2011-09-22T14:46:00.000+03:00

so, internet, right? largest place on earth. larger than the pacific ocean, larger than everest, larger than life. basically, you see stuff. you also hear stuff and read stuff, but the seeing part is the main part. jaw-dropping oglery - let's be honest, that's what everybody's looking for. your eyes plugged into your brains and your brains running around naked, screaming: "my hair is on fire, my hair is on fire!". that, if you have hairy brains. and i know for a fact that some of you do. you know who you are.

just to throw you some dry wood, here's two see links from two guys. the comments under the first three pictures are mine, the other four are the author's titles.

Adrian Petrisor - Photography - never met the guy. exchanged a couple of courtesy lines over the almighty facebook (good morning, slut, still topstorying, i see), and that was all. but, man, can he push one's buttons with his pictures. i like his work so much, it annoys the hell out of me. i'm not a quick liker, but, when i first entered his blog, i didn't stand a chance. anyway, enough said. here's some of his latest updates. country of choice: england.

toothless, some day you and i will take this trip.

at dawn, we live.

i'll have that medula oblongata blown now, thank you very much.

.. excuse me, i went out for a couple of minutes, to get some fresh air.

now, for the other dude: Travis D. Hendrix (it's his facebook page; for some unbeknown reason, his website's down.) taking the big hint from his name, i bet you already figured out he's not romanian; actually, he's the most interesting australian i've ever met. and i met quite a few. when i first saw him, i took him for a british dude, but i came around pretty fast when he started playing "my brown-eyed girl" on my guitar in a bohemian livingroom i used to, well, live: never heard an englishman singing a song composed by a northern irishman. but, despite his last name, music is not travis' prime talent. the man paints and draws and sketches. with coffee. yes, he also uses classic "ammo", like canvas, paper, ink, watercolours, oil.. you know, what regular, boring artists use, but, damnit, he paints with coffee. he makes both internal and external use of that substance, and he does it brilliantly. i give you some of my favourite works of his.

The Hummock Machine

The Soiree

World

Aunt Helen's Kitchen

(hey, travis! you remember that drawing you did, in that livingroom? i'm going to hold on to it, and sell it for 2,000,000 bucks - just a ballpark figure - in a couple of years. then, i'm going to steal it back, because i like it too much.)

p.s. i was planning on writing another "no comment, just sayin'" article, about the troy davis execution. but, as you can see, i'm really not in the mood for that. maybe another day.

yo, facebook, you trollop.

2011-09-21T19:02:00.003+03:00

you suck a dead elk's hoof. what's the deal with top stories, subscribers, keep an eye on what your friends are doing? i stay on the "recent news" for a reason, you dimwitted crack: and that is to see, in (as) real time (as possible), what people (that are still not hidden) write, chrono-fucking-logically. now i can't even do that, with your "top stories" in "recent news" - what's the "top news" section, then? lounge area? you already had all of that! i don't need you to tell me what i think it's interesting, thank you very much! and you know what the worst thing is, you stalking harlot? it's the fact that you change my privacy options without even telling me.

we've had some good times, we've had some bad times. i've dedicated you hours of my life, you know some real parts of me. and i've always been understanding. i never beated you (unless you asked for it, whilst bent over). i've put up with your tramp advertising; i mean, hey, you're a working girl, right?, but this is too much. you added buttons and options that do nothing new or useful. it's like you've surgically implanted five more plastic boobs, another mouth and a sixpack of fake clits - you don't need them, i don't need them, you feel nothing new, i feel i have to uselessly work more to get to the same thing and you look like a monster that's not even a monster i'd like to sleep with - which is pretty far to reach in my book. yes, you went too far, just as far as the keanu reeves impersonation by pablo francisco. and now, keanu is a sad keanu.

yes, yes, your idea is that, albeit people are reluctant to change, i'll come around, blah blah. you also think that, if you know where i live and what i do, you're also entitled to decide what i like and what i should eat for breakfast, dinner and lunch. (and second breakfast and elevensies, if i were a hobbit. which i'm not, although i usually am barefoot.)

well, i got news for you, bitch: there's a new chick in town, her name is google+. she's hot, easy-going, user-friendly - what more could you want in a chick - and doesn't talk back. plus, she's very well educated. in comparison, you're the whore that slept with everyone, never shuts up and always talks (loud) about the same bloody things. well, fuck you! remember myspace, that girl you put out of business because you got bigger tits and longer legs? well, g+ (cool name, i know) is 10 times hotter than you. remember hi5? yes, i know, you can hardly call it "street woman", "sewer woman" would be a more accurate term. well, better get your act together, you overconfident slut, because that's where you're heading: the sewer.

p.s. you know where this text is going, right? g+, twitter, my y!m status and your sorry ass.

no pics, but it did happen.

2011-09-19T23:36:00.000+03:00

the brazen wind makes a lot of noise in my head. dozens of thoughts rushing and innumerable voices of way-too-definite genders buzzing around my temples and trying to nest in my ears. black clouds over the next peak, silver rays over the valley of lost time. my toes and heels develop roots in the elastic mattress that some people heidi-like call "alpine pasture". i lay down in the grass and, in a second, everything goes quiet. there is no wind "down" there. as i look up at (.. to?) the fuzzy image, my brain needs a few moments to realize what's going on: there's a cloud passing from my feet to my head, about four metres above the ground. there is everything happening there, yet absolutely no sound. not even music. nothing. the biggest stampede ever is mute. billions of water drops travelling light, like they have a better place to be, and i believe them.

Daily Cotcodac la Natura Urbană.

2011-09-15T13:06:00.002+03:00

Am cedat în cele din urmă insistenţelor lui Julius Constantinescu (pentru cititorii obişnuiţi: Julius este trollul neoficial al Daily Cotcodac, dacă vreţi să învăţaţi cum se scriu articole din care nimeni nu înţel..

Nu aşa.

Treaba-i simplă: astăzi, de la 17:00, ora Kuweitului, Natura Urbană are onoarea de a-l găzdui pe Julius Constantinescu, eminenţa cu paiete cenuşii a site-ului de mare succes Daily Cotcodac (puteţi citi şi admira pagina de web site de pe Internet http://www.dailycotcodac.ro/).

Cum v-am obişnuit, subiectele se vor învârti în jurul zonei Euro, şomajului, camionagiului şi Roşiei Montane - puteţi afla totul despre astea dacă uit microfonul deschis în pauze. Altfel, aşteptaţi-vă la muzici d-alea din care nimeni nu înţelege nimic (uite că tot am ajuns la asta) şi la trei ore de priviri lungi şi fixe între cei doi indivizi prezenţi în studioul Radio Lynx, în care ne-ntrebăm în sinea noastră "ce caut eu aici" şi "oare, dacă-i crăp capul, face microfonie?". Desigur, aceste gânduri au să fie activate cu rândul de cei doi protagonişti, pentru a evita dialogurile fără sens pe care le auziţi la anumite posturi de radio din FM.

Oricum, Julius, la ce trafic ai tu, n-ar fi exclus să ne trezim intraţi cel puţin pe unde medii, chipurile din greşeală.

Cartonaşul roşu este pentru cei care nu ne-ascultă.

P.S. Puteţi să luaţi legătura cu noi pe trei părţi: ori intraţi pe pagina de Facebook a emisiunii (caseta din dreapta textului s-ar putea să vă ajute), ori intraţi pe chatul Radio Lynx (îl găsiţi pe www.radiolynx.ro), ori sunaţi la 0372.924.288, să-l întrebaţi pe mogul când vă dă banii.

P.P.S. Înregistrarea emisiunii are să fie disponibilă tuturor la scurt timp după încheierea acesteia, dar e mult mai mişto să o auziţi live.

what ever happened to good ol' spam.

2011-09-15T01:18:00.001+03:00

so, i get this e-mail, right:

from Noraini Osman ******@centurylink.net
reply-to Noraini Osman

i was going through profiles and came across yours and i felt like contacting you cos my dad is from Malaysia and that's make it my home country lol..I don't mind if we can be friends? write back and let me have your email address so we can get to know more about ourselves.have a nice day.
Awaiting your email.. salam

..?!???!

first thought: malaysia. wow. if it isn't the worst spamming ever. i mean, even those filthy rich kings, queens, emperors and princes of nigeria had better targetting. or, the idea is that i'd fall for it because her name is noraini osman, she's allegedly muslim, her dad is from malaysia and, hey, i might get some exotic muslim asian tail, because she clearly doesn't understand english, anyway.

then, i did what i usually do when spam like this eludes my filters and gets in my inbox: googled the sender's "name", just for laughs. well, ladies and gentlemen, be prepared for this: miss noraini osman.

..!!!!?!!

i entered centurylink.net (hello, orlando, fl! i know, cloudy weather, but be thankful the hurricane season is over, go make me a turkey sandwich or something), i poked around and i said to myself: well, that wayn.com looks a lot more promising.

so. either this wayn.com ("wayn" is the acronym of "where are you now") is a badass, mindblowing spamming device, especially created for paranoid skeptics who just won't believe that there are muslim asian women roaming the internet in search for the right man, or it's for real.

if it's bogus, well, congrats: you got a damn fine thing going on over there, facebook application and all, people from all over the world chipping in their seeds of truth in your lying watermelon. waydago, wayn.com!

if it's for real.. then, miss osman, noraini, honey, by all accounts, i understand that you wish to be close to a man that you trust and love - i mean, who wouldn't, right? - and i completely agree that you should visit your dad's country, the far, far away kingdom of malaysia, so you can get in touch with your roots and everything. i'm just wondering - and i hope you won't take this the wrong way, although i have no idea what the right way is here: where did you get my e-mail address and what in the sacred name of yang di-pertuan agong sultan mizan zainal abidin of terengganu do i have to do with all of this?

please respond as soon as possible.

fancomic "Mîţa cu î din i".

2011-09-14T17:26:00.000+03:00

nu prea am avut nici chef, nici timp, nici ce să vă scriu.

e, hai că mint oleacă, ce să vă scriu am. dar timpul şi cheful, aceşti lolek şi bolek din prokrastinovo, mi-au zvârlit cu pietre ascuţite-n galoşi, că s-au prins că am reînceput, sporadic, să mă încalţ.

după cum ştiţi, acum câteva zile a fost ziua lu' sergiu v. vasile, un domn care stă la baza a cel puţin 30% din buvigneta mea, cea pe un an de zile, şi a multor hlizeli complet neromâneşti în schelă. şi m-am gândit că e cazul să-i fac un cadou, la care să bea el o bere, singur sau împreună; că e clar că noi doi nu existăm, de fapt, şi că nu avem să ne vedem niciodată albul ochilor.

aşadar, i-am făcut un fancomic la "mîţa cu î din i", uşurel, de vară, aniversar:

why hasn't this joke been made yet?

2011-09-08T15:19:00.001+03:00

.. there i was, wondering. so i looked it up online (and i have le search skills) - nothing. not even a remote idea.

therefore, i did it.

and here you can find it officially: http://9gag.com/gag/246891

p.s. for all you fans out there, yes, i loathe "the doors", i think they sucked. before the hatemail, please, consider the fact that i made an angel out of jimmy boy, even if i did it for the sake of the joke.

giulius are nevoie de noi.

2011-09-08T13:07:00.000+03:00

pentru că, în afară de o ditamai eclipsa solară, de un embargo arăbesc de petrol şi de despărţirea trupei "the doors", nimic notabil nu începea în lume la ora aia, prin vara lui '73 se năştea, timid, giulius constantinescu. datorită acestui fapt, oraşul său de baştină, cernavodă, a devenit între timp un loc vizitat de sute de mii, ce zic eu, milioane de oameni din ţară şi de peste hotare, care îi mulţumesc în gând lui giulius că a pus oraşul ăsta pe hartă, altfel ocoleau tocmai prin drajna, feteşti sau giurgeni - vadu oii.

de acord, poate că acest post ar fi fost mai nimerit de ziua lui, dar ce vreau eu de fapt să spun este că nu poţi să citeşti un asemenea articol şi să te prefaci că nu-ţi pasă. dragă giulius. tu nu munceşti cu apartamente, nici cu muieri, şi nici măcar cu maşini. tu munceşti cu scrisul, fie el de mână, de picior sau de camionagiu. aşa că doresc a-ţi ilustra cum arată lucrurile din lumina asta.

iată cam cum s-au descurcat şi alţi scriitori, în timpul propriilor crize ale vârstei mijlocii: shakespeare a întârziat-o oleacă, aşa era pe vremea aia, şi a scris "the tempest" şi "the winter's tale", hemingway a băgat-o pe-aia cu "for whom the bell tolls" (vezi că mai ai vreo doi-trei ani), mark twain a publicat "mark twain's (burlesque) autobiography and first romance" (cică era ficţiune, auzi), iar oscar wilde a trântit un "the portrait of dorian gray" de nici acum nu ştii pe ce lume eşti, după ce-l termini de citit.

adevărul e că dante şi dostoievski au fost singurii mai normali în perioada aia: primul a scris nişte aberaţii despre cum bănănăia el printr-o pădure întunecată, n-ajunsese la filosofia de viaţă a divinei comedii; iar al doilea probabil c-a băut de-a rupt şi de-aia n-a scris aproape nimic.

a, tre' să vin cu o concluzie!

.. da, giulius, ai un ghinion incredibil, dar sper că nu la fel de incredibil ca al lui boris vian. mai vorbim la anu'.

V for Vicodin.

2011-09-07T17:57:00.001+03:00

nobody sober on the 3rd of october.

The Cadillac Black - Down To The River

"mihai, ştefan, corvine"

2011-09-07T12:35:00.001+03:00

motto: să curgă traficu'! (julius constantinescu, 2011)

update 2032 zulu: acum am văzut şi articolul ăsta din prosport, cu ăia de la bgs care te obligă să-ţi arunci la pubelă drapelul adus de-acasă. aşa, frate. "ce atâta drapel şi imn, păi unde vă treziţi. vă dăm drapelurile făcute de noi şi imnul făcut de noi. vă convine - bine, nu - la revedere." vedea-v-aş la temperatura camerei mortuare.

deci

cum găsim noi de dimineaţă o modalitate de a ne răcori după o calificare dusă dracului, de râpă (asta la propriu): asmuţim uraganul patrina pe humpty dumpty ăsta de marcel pavel, care, în consecvenţa-i paricopitată, a găsit de cuviinţă să explice raţiunea pentru care aseară am avut alt imn de stat: nu a dorit să se interpreteze politic.

după ce ne liniştim cu nervii şi ocolim viitura de lături din comentariile de pe site (din care extragem, totuşi, un diamant: "Si daca NU a cantat versul nu se interpreteaza politic?"), e cazul să ne gândim la ce catastrofă s-ar fi ajuns dacă marceluş ar fi mers cu textul până pe la prenumele alea din titlu. ce s-ar mai fi interpretat! nici nu vreau să mă gândesc la cum ar fi fost implicat mihai ghimpu, a doua zi presa ar fi vuit de "basarabia, pământ românesc - VEZI FOTO cu glia străbună de pe national arena". sau ştiri care-l răstignesc pe infamul sebastian lăzăroiu, de fapt, adevărata ţintă a prenumelui "ştefan". sau "corvin".. avem vreun corvin prin viaţa politică autohtonă? (dacă la "ştefan" am dat-o cotită, la "corvin" chiar că nu găsesc legătură.)

în sfârşit. dacă am fost în stare să-l avem pe ouleaţă ăsta manelist de marcel pavel care cântă imnul cu alte versuri, parcă mai avem şi-un drapel cu portocaliu pe undeva prin ţară, cred că om găsi şi-o altă hartă a româniei, care seamănă cu sudanul. şi cred că ne descurcăm şi cu limba oficială, s-o schimbăm în urdu. şi-s convins că ştiţi clipul ăsta, de-acum ceva vreme (de la 4'52'' e chiar pe subiect):

la sfârşit, iată o teorie a conspiraţiei. urmăriţi-o, că-i simplă:

marceluş chiar s-a încurcat de emoţie. văzând acestea, serviciile secrete pdl-iste au luat nişte bani din bugetul special alocat situaţiilor ieşite din comun (normal, banii ăştia ar fi trebuit să ajungă la sănătate/agricultură/pensii etc.), s-au îmbrăcat în galben şi albastru şi s-au dus la vocea româniei:

- marcele, fii atent, ce noroc pe capul tău! ho, ce te sperii aşa, un' te duci, vino-ncoace, stai şi-ascultă. noi suntem de la prietenii tăi, usl. aşa. şi zi, ai stâlcit-o rău aseară, ă? hăhă. ce moacă de (b)ou ai. ascultă-ncoa' la noi, avem o variantă să te scoatem din şanţ şi să te plimbăm prin toată presa, să te mai vadă şi pe tine ţara asta, că merită. da, mă, ai să fii şi la măruţă, ce dracu', ne ştim cu omu'. deci, vezi că azi are să te sune o jurnalistă d-alea deştepte şi are să te-ntrebe o chestie de genu' "aţi greşit imnul, cum vă simţiţi în acest moment", ştii tu, cât să-ţi ridice mingea la fileu. în momentul ăla, tu trebuie să fii natural şi spontan: îi bagi faza asta cu "n-am vrut să se interpreteze politic" şi "alţii m-au pus" - cum ar veni, eşti şi politically correct, eşti şi anti-băsescu, şi nu e nici vina ta - ieşi bine pe toate planurile. alo, un' te uiţi, ai înţeles? să vezi tu cum pierde pdl-ul şi băsescu voturi dacă zici chestia asta cu interpretatul! să vezi ce-au să te mai felicite oprescu, ponta şi antonescu! hai, du-te sănătos şi ia şi plicul ăsta, pune-l în cutia ta poştală, că eşti îmbrăcat adecvat.

acum, la cât e de bou marcel pavel, mi se pare o teorie absolut validă. dar ce mi se pare ge-ni-al este faptul că traian băsescu este, în momentul de faţă, cel mai mare troll al ţării: imnul naţional a fost schimbat din cauza prenumelui preşedintelui în exerciţiu.

p.s. am zis-o pe facebook, pe site-ul "realităţii", o zic şi-aici: ce elegant ar fi fost, din partea lui marcel pavel, un "îmi cer scuze, orice artist mai are emoţii. a fost prima dată când am cântat un cântec atât de important, în faţa unui public atât de numeros. dacă mi se mai oferă o asemenea şansă, promit ca data viitoare să mă descurc mai bine" - or something like that.

p.p.s. iată şi un mesaj de ultimă oră, venit pe messenger: "Lekutsix: faptul ca astia de la stadion fac curat pe unbreak my heart spune multe :))"

car stories.

2011-09-06T16:28:00.000+03:00

*** present day, 1326 zulu ***

KNOCK-KNOCK-KNOCK-BANG-BANG

'what the hell are you doing? there are people waiting! move!'the old man stood in a bit of shock right outside the window, prudently goggling inside through his thick glasses, as the almighty summer sun shrouded his ruffled white hair in an almost saintlike aura. his words reached my brain with a delay of at least a second and a decreasingly muffled volume, while his knuckles repeatedly and tempestuously touched the windshield.

i jolted in the driver's seat and pinned a bloodshot glance in his eyes, as he unwillingly went two steps back in the crowded crossroad. i was probably looking like the worst junkie (still) alive, and i bet that a sight of me wearing nothing but a wavy goa silk skirt, my head tilted back, eyes closed and mouth opened was not one of the sights one could easily forget.

i looked at the stoplights: they had just turned back to red. i opened the window to get some air, a gesture that convinced the old man to quickly return to his car, mumbling something about the country's "sick drunk junkies". to my right, my workmate was still sleeping like a bearded baby, with his seat tilted back and transformed into a bed.

i quivered a bit and decided to stay awake until i get out of the city, then pull over and have some real sleep. which i did, right in the parking lot of one dr. puşcă.

*** one day before, 0710 zulu ***

'hey, dude, this is going to be a good one. we got kayaks, bikes, beach volleyball, football, we'll have a blast!' my workmate was grinning at the thought of all the hot chicks that'll be on the beach that day. as a mountain man, always climbing and setting ropes and strings, this event was more like a holiday for him.

'yep, i'm looking forward to it, myself. though i didn't sleep at all yesterday and last night (as you might have noticed), i sure as hell won't be sleepy today, with all this.'

*** one day before, 2139 zulu ***

'dude, what're we going to do tonight? how does that trip to 2 mai's little gulf sound?' my workmate's eyes were glittering with anticipation. having fun during the event was one thing, but having fun while on a real holiday was absolutely amazing and definitely not to be missed.

'sure, what the heck. let me put on the skirt, first. now let's call the chicks and the dudes and we're good to go. actually, why don't we do it from the car.'

*** present day, 0355 zulu ***

'that's awesome! dude, she's playing mike and the mechanics' "over my shoulder"! on the freaking guitar! i'm gonna get another bottle of wine. gods, gods!' i then took the said guitar and started playing, as well.

*** present day, 0832 zulu ***

'.. look, really, it's ok, i don't want to sleep in a tent, i think i'll try and sleep on the beach, back in 2 mai.' i could feel my five-day shadow ripping through my cheekbones from the outside. i wanted fresh air.

*** present day, 1230 zulu ***

'dude, i can't sleep. i've finished this book, it was pretty good, and i really can't sleep. so what do you say we get our butts in the car and go home.'

i uttered those words with a bit of defeat in my voice. i was already functioning on slow-motion, walking up and down the small beach, eyes below the horizon, trying to wake my brain up for one more day. my workmate agreed, also asking me if i really don't feel like going somewhere with shade and trying to take a nap. i refused, thinking that i'll probably wake up after the sun will have set. which didn't strike me as a particularly good idea.

*** present day, 1324 zulu ***

with some loud rock in the speakers, i managed to get first in line at the traffic lights in constanţa, thinking: 'man, why do they have these 90'' stoplights? is there a ship coming or something?'

p.s. true story.

încă trei semne de exclamare.

2011-09-05T21:25:00.000+03:00

natura urbană durează tot trei ore!

şi bannerul e la fel!

post-mortem.

2011-09-03T11:01:00.000+03:00

i was just thinking about the (extreme) ways things are going in romania, concerning people that should be mentioned in the national anthem, as tens of thousands of proud romanians carry flags with those people's faces as the flags' arms.

we like to brag with those people. hell, every country likes to do that: have a guy that has discovered penicillin? one of the medschool's wings gets his name. a guy flew for the first time around the world in his home-made flying machine? he's boosted to colonel honoris causa after he dies, so the family can be proud. a guy defended his position in the second world war, saved 19 comrades and killed 26 enemies? throw one of those purple hearts at that bastard. and, of course, all these guys have statues and streets named after them in a gazillion of cities throughout the entire country.

or, better, for all the guys that were successful in their lifetimes (presidents/emperors/kings, mainly): strap their faces on the money. because that's what the world generally accepts as the supreme form of success: money. however, romania is not one of these countries: our banknotes currently host a historian, a musician, an aviator, two poets, a theatre play writer and a painter. definitely, a proof that we're a country that hates its political leaders for quite some time. after 1989, we briefly had a sculptor, but he didn't last, probably because that douchebag used to live in france.

but why really stop here. why letting the population acknowledge (subconsciously, most of the time) who these men/women are after they usually die. and why so trivial, so undermining. nowadays, presidents are under the habit of decorating such men and women, many times post-mortem. the order of barney the dinosaur, the star of han solo, the heart of neverland, we got 'em all. also, we suck in the very essence of sucking when building acknowledgement pedestals: we turn our national prides into generals and colonels, although they're civilians to the bone, as they have always been. not to mention that, for many, becoming part of the army is on the brazing edge of offending their entire life's work, with respect to what peace means to art, science and sports.

anyway.

two days ago, alexandru pesamosca, one of romania's greatest surgeons, pediatricians and a man among men, died of old age. during his professional activity, he probably saved tens of thousands of lives (around 50 years of practice, about 45,000 operations - do the math). he was never rich (he actually struggled through a life of poverty), he used to live in the hospital he was working and he dedicated his entire life to helping others. he was also a devoted christian and, in almost all accounts, i think the orthodox church may as well canonize him - that might help with the public relations. and i can just feel a post-mortem decoration creeping up on his corpse.

one of the best is gone, but we still have doctors, scientists, artists and so on that are very much alive and that deserve full acknowledgement. and, speaking from a strictly selfish point of view (because that's how i best function), i feel that we, the people, do not fully benefit from their genius while they are still alive. i consider myself lucky to be contemporary with one romanian raed arafat, for example. or with alexandru bălănescu. but these are just two people. i can't even begin to imagine the number of romanian people that perform at the highest level in their professional domains, and i don't even know who they are. 15 years ago, we had that "15,000 specialists" idea shoved down our throats, and everybody made fun of it. well, the way things are going (congratulations, new highschool graduates, by the way), we'll run out of those imaginary 15,000 specialists in a matter of years. so, we might as well get a handful of real ones while we still can.

so, for all the guys that still lead and for all the guys that will lead us: if you want your faces to appear on our money, some day, do yourselves a favour and get all these people together; your far-reaching contacts and database should spot them immediately. also, the elite-intelligent young ones: they need financial support. they're so few - give it to them. ask them about their work, about their domains of activity. ask them what do they think about it, what are some better ways in which things should go in those fields. take their advice into consideration. act accordingly. don't give them responsibilities, they already have more than you could possibly imagine. and don't even think about rallying them into a party, let them be independent, so their word can be trustworthy. yes, there will be tons of mud thrown at them, but you have the means to shield them, even by keeping them perfectly hidden, anonymous to the public and under a tenure. these are some of the few people that provide the means of existence to other tens of thousands. don't let them slip away, use them, that's why they're there, that's why they studied, worked and excelled. statues, streets, decorations - not really helping, unless you're playing "caesar 3".

we're so proficient in regretting and evoking good people after they die that we find no reason in supporting them while they're alive. and that's one of the (silver) bullets in a dead nation's curriculum vitae.

this just came in: breaking newsflash.

2011-09-02T19:28:00.000+03:00

după cum prea bine ştiţi, vara asta m-am ţinut mai mult de acronimul de la natura urbană, în ceea ce priveşte mult stimata emisiune. şi, venind toamna, venind multe emisiuni noi la radio lynx, venind şi grilă nouă, m-am gândit să le-o iau înainte cu nişte chestii, având şi-un mentor pe măsură, pe directorul de programe de la radio, mihaela luca, de-mi ţiuia ceafa când ieşeam din birou şi nici nu vreţi să vă spun cum mă izbeam cu capul de pragul de sus când intram. (acum ştiu: pragul ăla e făcut special la un metru şi treizeci de centimetri înălţime.)

aşadar. are să se întâmple, de-acum, săptămânal, şi anume joi. şi se mută după-masa, de la 17:00 la 19:00, ca să nu vă mai bag în chichioane cu tot felul de interviuri şi de alte lucruri la 10 dimineaţa, că nici voi nu ştiţi pe ce lume sunteţi atunci, dar'mite eu.

am muncit mult pentru un generic şi nişte semnale noi. am muncit atât de mult încât nici acum n-am clar în cap cum naiba vreau să sune, iar mircea elisei, omul de la butoanele şi microfonul din producţie, şi-a dat de mult seama că "vine el când îl arde, nici nu mă doare capul până atunci". ceea ce e corect. dar, până la genericul şi semnalele noi, am făcut un banner nou, care e deja pe pagina de facebook a emisiunii şi are să intre, cât de curând, şi pe site-ul radioului:

neavând nici o legătură cu nimic, bannerul ăsta are, în schimb, un aspect foarte important de reţinut: fotografia cu mine delfinând îi aparţine maltezei, adică alinei prodănescu, o fiinţă care a avut lipsa de inspiraţie să-mi zică într-o bună zi "frate-meu", şi, ghinionul ei, am luat-o-n serios pentru 5 secunde, secunde care se repetă periodic şi pe nepregătite.

în rest, vă amintesc că săptămâna viitoare, joi, de la 17:00, avem prima ediţie de fortnight music a naturii urbane, care are să dureze trei ore, nu două (adică, da, până la 20:00) în care vi i-am pregătit pe cei de la red hot chili peppers, conform voturilor.pentru ediţia de fortnight music de pe 22 septembrie puteţi vota în continuare pe facebook. favorit este sting, urmat la scurtă distanţă de queen şi ac/dc. oricum, e vreme destulă pentru răsturnări de situaţii.

search and you shall finland.

2011-09-01T13:12:00.000+03:00

.. cam aşa ajung pe-aici nişte cititori periferici, cărora aş dori să le răspund pe scurt.

pastile de cap - în faţa balconului lui giulius, nu la mine.
adidasi cougar - ai un strat de prostie mai mult ca ăla care caută "adidaşi puma".
ai fost bestial - cât de mişto e să ştii că internetul te bagă la-naintare la faze d-astea.
maxime de bunaciuni antr-un club - "hăăă", "ihihihi", "fatăăăîîînngh", "ce p*la mea". evident, o gramatică uşor superioară.
ma frige ceafa - e de la mama zmeilor.
vreau sa scriu cu 13 in times new roman - unii vor să fie cosmonauţi, bă.
cum arata universul - domnule hawkins, dumneavoastră sunteţi un cititor fidel de câţiva ani, vă mulţumesc.
cum fac sa incui oamenii - în conversaţii, foloseşte doar cuvintele "restaurant", "dement", "armament", "patent", "miting", "carp", "stâlp".
fac baie in gudron - îţi recomand seria "toxic avenger". aşa vei afla că, de fapt, eşti adoptat.
filme porno cu tataroaice - nu ştiu unde găseşti filmele, dar ştiu unde se fac.
gagici cu numele roxana din tariverde - aşa cum şi edwin van der sar e unul singur, probabil nici familia din tariverde nu prea are multe roxane.
jocuri sa fac oameni - din câte ştiu, au un sticker cu 16+, dar nu prea se ţine cont de el. oricum, F.E.A.R. e mişto.
ne`am pupacit toata seara - felicitări, acum sunteţi gata de jocurile să faceţi oameni.
nu te mai vreau o luna sau doua - ştiu, depinde de cât stai la dezintoxicare.
nunta aminda - când?!
descuiat usa matiz - acum treci la level 2: uşa poiatei.
locuri pentru hipsteri - ardeal. ei au fost acolo înaintea românilor care au fost înaintea maghiarilor care au venit doar că era trendy.
programu cu ciocanu de facipraf ecranu - până şi tu eşti conştient că n-ar trebui să ai calculator.
ventuze bdsm - tocmai le-am dat pe ultimele 15, dar am nişte ţepuşe goth care produc acelaşi efect.

no comment, just sayin'. [4]

2011-08-30T17:41:00.006+03:00

So, there's this guy, right here. His name is Usain Bolt, he's from Jamaica and he is currently the world record holder for the fastest legal time in running 100 metres, 150 metres and 200 metres.

He's also quite the showman, with respect to his conduct in competitions and his declarations, pictures and TV appearances when he's off the track.

This Sunday, during the Athletics World Championship in Daegu, South Korea, the 100 metres final showed many surprises in the blockstarts, as seven of the fastest men on the planet did not enter the final: two were suspended for doping, two were injured, and three failed to qualify (source: The Guardian).

However, three competitors were Jamaican and Usain Bolt was present among them, clearly the favourite for winning this final leg of one of the most spectacular athletics competitions. With fractions of seconds before the referee's pistol went off, Usain Bolt.. well, bolted to a false start. That shouldn't have been a problem, only that the (not-so) new single false start rule of the IAAF (beginning of 2010) states that a competitor is disqualified after a single false start. And so, this year's running track for the 100 metres final in the Athletics World Championships counted just 7 lanes after Usain Bolt got disqualified.

The moment.

In the second immediately following the incident, the only man that realized what had happened was Usain Bolt. Then, the other competitors. Then, the entire stadium. After the shock went away, the fastest man in the world refused to stay on the field and left the stadium.

After this final (won by Yohan Blake, another Jamaican, with 9.92 seconds), tens of thousands of opinions concerning the single false start rule blew up in the written press, on the radio, TV and online. Now, the IAAF is under enormous pressure to reconsider the said rule; a rule that, among other reasons, has a most interesting one for its existence: the televisions. It seems that the televisions requested this rule so that their commercials would not be delayed in any way, because those commercials are paid by the second, with big, big piles of money. Ironically enough, Usain Bolt is one of the main sources of income for sports televisions, TV shows, covers, magazines, companies and commercials.

The athlete's message was spoken out loud for all the sports journalists and photographers that were stepping on each other to take his picture after he got disqualified: "Looking for tears? That's not going to happen."

P.S. Credits for the pictures: click on them and see where they take you. Also, you might want to read this article from Sports Illustrated.

here's to loki!

2011-08-29T20:53:00.001+03:00

you know that place we all have, the-dark-room-at-the-end-of-the-corridor-that-is-always-locked-and-the-key-stays-in-your-funeral-tuxedo-pants'-backpocket-and-you-blindfoldedly-keep-throwing-things-inside-the-window-but-you-do-not-even-dare-to-raise-your-eyes-from-the-doormat-when-you-are-near-the-entrance?

yeah, well, i'm well-known for my arson skills.

ssssssssomebody stop me!

pământ solid în deltă.

2011-08-28T12:50:00.001+03:00

mergeam lipa-lipa.
era un drum de nisip de la est la vest, un drum care leagă foarte multe chestii pe lumea asta, în special patul meu de locul de unde se cumpără votcă la sticlă de sticlă.
eram în sfântu gheorghe, ăla din deltă.
căutam un magazin unde nu mai fusese nimeni, niciodată.
şi întâlnesc un domn pe care mă hotărăsc să-l întreb de direcţii, părea că mai fusese pe la magazinul ăla. de fapt, părea că tocmai plecase de acolo.
şi, ca să vă daţi seama, sfântu gheorghe e ca manhattan-ul: are multe uliţe perpendiculare pe două-trei bulevarde. tre' să fii uşor orb, surd, mut şi cu urechea internă distrusă ca să te rătăceşti.

- 'mneaţa (nu era chiar dimineaţă, că votca e votcă oricând, da' ştiţi cum salut eu), aveţi idee unde-i magazinul? (unul şi articulat.)

- păi, se întoarce omul în nisip, e aşa.. da' ia haideţi cu mine, că vă duc eu.

fiind puţin surprins să găsesc o a doua persoană plurală în sfântu gheorghe şi nevrând să-l întrerup din muncă (părea că merge undeva important), îi zic:

- nu, nu-i nevoie, doar ziceţi-mi, aşa, a câta la stânga sau la dreapta, măcar aproximativ.

el se uită oblu între ochii mei şi se clatină sincer pe vârful unei dune.

- io-mi bag p*la, mie nu mi-a plăcut cartea. io nu ştiu să explic, că n-am făcut şcoală. deci, vă duc până acolo, dacă vreţi, da' nu mă puneţi să vă zic unde e, că nu ştiu.

am ajuns, totuşi, singur la magazin. de unde am cumpărat apă plată şi pepsi.

hey now, all you children.

2011-08-22T09:32:00.001+03:00

i (finally) managed to lose my sunglasses, and i'm really considering not buying new ones. i'm just gonna go clint eastwood for a while.

and this guy (finally) found out about dream theater, and i see he's all proud and cocky about it.
so, dude, here's another one from them you should listen.

dragă băieţi.

2011-08-12T11:59:00.015+03:00

după atâtea poze cu foc şi pară, ia să bag şi-o scrisoare.

ieri, citesc asta: Capitalismul mărşăluieşte biruitor prin Europa. am lăsat un răspuns în glumă la ceea ce am crezut eu că e aproape o glumă, dar 1. m-am gândit mai mult şi 2. văd că s-au gândit şi alţii, şi mi-au lăsat şi răspuns. aşadar, azi, aş dori să răspund, dar aici, nu acolo. mă gândesc că vlad petreanu îşi vrea blogul înapoi cât de cât curat.

scrisoare către giulius, zaqk şi nashu_mare.

începem.

FRUSTRÁ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituție a lui) de un drept sau de un bun; a păgubi; p. ext. a înșela. – Din fr. frustrer, lat. frustrari.

.. ieri am aflat şi eu.

în primul rând, băieţi, nu mai staţi aşa înghesuiţi la fileu. nişte oameni aşa serioşi, amuzanţi şi tăioşi ca voi sigur pot lua loc în tribuna vip, undeva, în lateral, cu bilete de trei ori mai scumpe.

în al doilea rând, asta-nseamnă că tre' să se-ntâmple şi ceva interesant pe scenă, că de-aia aţi venit, să staţi jos. bine. am să încerc să nu mă lungesc prea mult, pentru că-s convins că suntem cu toţii şi bine informaţi, şi suficient de inteligenţi, încât să nu trebuiască să ne luăm de la pa'şopt.

aşa, în două cuvinte, articolul de plecare e tendenţios cât marea mediterană. una e să nesocoteşti backgroundurile complet diferite ale tensiunilor din uk, franţa şi grecia, alta e să le pui pe-acelaşi picior, să scrii un articol şi să zici că hai, poate l-o vede' cineva ca fiind un pamflet.

pe lângă nişte milioane de imigranţi de peste tot, franţa are nişte alte milioane care-s numa' arabi, maghrebieni (3,000,000), berberi (reminder from the comment, thanks), veniţi din maroc, tunisia, alger, sub-sahara.. islamici, da, înlăuntrul ei. acuma, problemele ceva mai serioase cu imigranţii veniţi în franţa s-au născut hăt! de prin anii '60, de când era rost de muncă şi s-au adunat din toate colţurile lumii. şi au tot existat mici explozii periodice de emigrare către franţa de atunci încoace. turnanta de politică socială a lu' sarkozy (care E un dobitoc), în 2005 ministru de interne, care oricum toarnă gaz pe foc în părerea lui despre orientul mijlociu, conflicte interetnice şi alte minuni, nu a făcut decât să dea oleacă-n clocot nişte indivizi care stăpânesc perfect arta manipulării religioase asupra maselor.

grecia = faliment şi corupţie generalizată. şi acolo, "trăgaciul" a fost ceva asemănător cu londra, săptămâna asta: un puştan de 15 ani a fost omorât de poliţie. n-ai ce să vrei acolo. oamenii au ieşit în stradă şi, greci fiind, şi-au adus aminte de formaţiunile de luptă între stadioane.

în uk, dacă mai ţineţi minte, au ieşit şi-n aprilie în stradă. spontan, 500,000 de oameni. să protesteze împotriva măsurilor de austeritate. acum, problema este cu totul alta: un "trăgaci" (oarecum la propriu, totuşi) al unui mic gangster de cartier ucis de poliţie care a reuşit să aprindă o turmă de oameni, mulţi din anturajul său (extra-lărgit), nici ei nefiind străini de conflictele cu poliţia. şi, de-acolo, distracţia! e vorba de un număr (mult mai mic) de oameni care comit infracţiuni "primare", de furt, jaf, distrugere. şi diferenţa o fac, în primul rând, sutele de mii de ceilalţi oameni, tot civili, care acordă suport şi colaborează cu autorităţile (n-aveţi decât să vă uitaţi ceva mai jos, tot pe blogul ăsta, şi să vedeţi despre ce este vorba, dar şi google vă ajută, ca să parafrazez). giulius, vorbeai de petiţia online de 80,000 de oameni? pf. uită-te la zecile de mii de civili care ies în fiecare zi în stradă cu mătura, să cureţe la propriu străzile şi patruleze alături de poliţie. şi care le fac poliţiştilor ceai, cafea, sandwich-uri. şi care stau umăr la umăr cu turcii şi kurzii care au ieşit cu cuţitele-n mână să-şi apere magazinele. sunt organizaţi, sunt într-o proporţie de 300 la 1 contra vandalilor, sunt deştepţi şi paşnici. şi pariez că mulţi dintre ei sunt printre cei 500,000 care au ieşit în aprilie în stradă. e o oarecare diferenţă, aş zice.

punând lucrurile într-un context economic mondial, da, sunt legături generale între ieşirile în stradă din tot felul de ţări. numa' că mă enervează ăia din statele unite, ai dracu', nefăcând parte din europa, au scăpat de revolte. ce dacă-s tăticii capitalismului imperialist sălbatic, au vreo câteva războaie pe rol şi au fost retrogradaţi de la AAA la AA+.

şi acum vine partea aia care îi dă, parţial, dreptate lu' giulius: aceste cazuri (şi toate cazurile de ieşiri în stradă de felul ăsta din istorie) au, într-adevăr, ceva în comun (şi aici îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar contextul politic lipseşte cu desăvârşire): antrenează indivizi şi grupuri de indivizi care, la adăpostul manifestaţiilor, lozincilor, scandărilor şi clinciurilor, îşi pun în aplicare nişte gânduri ceva mai telurice: să jefuiască, să fure, să distrugă. ei nu se revoltă social, ei vor haine, biciclete, laptopuri şi televizoare. şi, dacă tot e la liber, îşi iau. nu i-aţi văzut să jefuiască baza piramidei maslowiene (mâncare, adăpost etc. - mai degrabă distrug astfel de magazine), ci trag direct la produse de entertainment şi confirmare socială. ei nu au bannere, feţe descoperite şi strigă pro sau contra ceva, ei poartă glugi şi fulare peste faţă, haine comode şi acţionează pe un calapod infracţional. ei nu-s exponenţii propriei lor societăţi, ci sunt condamnaţi de ea. ei nu reprezintă eşecul capitalismului, ei reprezintă eşecul naturii umane, sub orice fel de variantă politică, economică sau socială. aşa a fost dintotdeauna, doar că acum, când rămân doar ei pe stradă şi se mai şi organizează în felul ăsta, lucrurile stau şi se observă cu totul altfel. iar să vezi chestia asta ca pe o manifestaţie, ca pe o revoltă socială.. ori e vorba de naivitate, ori de romantism, ori de tendenţiozitate. iar giulius le-o fi întruchipând el pe toate trei, dar nu simultan.

iar un simplu "bullshit" nu înseamnă că am ajuns la concluzia că interlocutorul e prost (departe de mine gândul ăsta, dacă-i prost, îi spun neaoş. but a stupid man has some trouble bullshitting other people), ci că doar face oleacă pe nebunul.

p.s. sigur, pot să fiu şi paranoic şi să încep cu teoriile conspiraţiei, ale manipulărilor politice a maselor, ale dezinformării, ale teroriştilor (ţin minte că parcă am avut şi noi o revoluţie şi câteva mineriade). vreţi? s-ar putea să fie mai interesant.

realitatea.

2011-08-11T12:01:00.015+03:00

dat fiind că habar n-avem să facem un cover decent (nu ca lumea, nu bun, decent) după ce se-ntâmplă-n marea britanie, tre' să facem oleacă de caz senzaţional cu noi, românii. aşadar, se dă o ştire. asta.

Un român a salvat o tânără care a sărit de la etaj în Londra

citiţi-l. până la capăt.

mai departe. dacă vă uitaţi în link-ul din bară, unde intră, observaţi că e diferit de titlu: se foloseşte nenorocitul ăla de condiţional-optativ la trecut: "ar fi salvat". ei, pe flux a intrat mai tranşant, cu indicativ, perfect compus.

deci.

1. mă sictireşte la culme condiţionalul-optativ la trecut în ştiri. a ajuns marcă de "fiţi atenţi, urmează să vă prostim în faţă".

2. poza din articolul nostru e tăiată. lipsesc detalii importante, prezente într-o altă poză mult mai clară, făcută cu o fracţiune de secundă înainte de acelaşi fotograf, probabil în rafală.

3. iată şi poza mai grăitoare.

şi un citat din articolul de pe realitatea.net:

Din cauza fumului şi confuziei, există relatări contradictorii cu privire la cine a prins-o pe Konczyk. Unii privitori cred că un poliţist a fost cel care a prins-o, dar Adrian a insistat că el este cel care a salvat-o pe tânăra poloneză.

acuma, să privim oleacă poza grăitoare. din ea, grăiesc nişte căşti, viziere de plexiglas, un scut de plexiglas, două mâini întinse de una din acele căşti către o duduie aflată în cădere liberă. those guys are the fuckin' met police and/or the london firefighters. again, vorbim de fracţiuni de secundă - tânăra din imagine nu prea are unde să nimerească decât în mâinile întinse spre ea.

se mai văd, în umbra persoanei care întinde mâinile şi care poartă o cască, în plan ceva mai apropiat, ceea ce par a fi două capete de persoane fără căşti. deşi imaginea e neclară şi habar nu am dacă ăia-s oameni sau orice altceva, să presupunem că sunt, într-adevăr, civili şi să presupunem că unul dintre ei este adrian. but those are pretty big "if"s. la fel cum este şi ideea că tânăra a picat, în aceeaşi secundă, într-o pereche de mâini civile care erau lăsate în jos, la ceva distanţă de ea, în locul mâinilor care o aşteptau.

aşadar, în cazul în care compatriotul adrian nu face parte din poliţia metropolitană sau din corpul britanic de pompieri, dar a salvat-o pe tânăra în cauză, asta-nseamnă că poza asta e făcută la reconstituire, unde adrian probabil n-a mai putut fi prezent din cauza unor complicaţii la serviciu. that, or it's photoshopped by the met police and the journalists, which clearly have nothing better to do these days. clar. it sounds legit, doesn't it.

p.s. căutaţi pe net despre monika konczyk, tânăra salvată - sunt zeci de articole scrise de presa britanică. iar ai noştri, cei de la realitatea, au uitat să pună un link de unde şi-au tradus "articolul": linkul celor de la the daily telegraph.

london's future "rioters".

2011-08-10T12:11:00.006+03:00

update: due to some unforeseen weather forecast, the event has been cancelled. but the profiles remain.

this facebook "event" has come to my attention: riot.

just a few pointers:

Time: 08 October · 06:00 - 09:00
Location hanley
Created by: Tom Lee Platz
For - join if u want to see a riot in hanley stoke- on- trent
More info - every one meet by the blue clock and then just kick off start smashing things up and start looting !!!!!!!!!!!!!!!!!!!

this is tom lee platz. he's a painter and decorator at power house painting (good luck at keeping your job, fucktard), living in leek (oltenian descent? - romanian joke), stoke-on-trent, uk (i also bet that he's lobotomized enough to have his real location added to his profile). so, as you can see from his facebook profile, he's just a single jock that has, oh well, this profile picture of his:

i'm really laughing.

so. the "riot" is programmed for this OCTOBER. that's about 6 months spare time for the police to track down any moron that would join in. but there are 17 stupid-enough people that are already attending. and i got curious: who are these people? well, here are some of their profiles:

this gentleman is nico taylor. a former violin player, he suffered a freak breakfast accident to his hands, i mean head, and he hasn't been at peace ever since. he's really a very sensitive guy.

ladies and gentlemen, this is mr. sam griggs. in his spare time, he likes long walks on the beach and taking pictures with young blonde ladies he will never, ever, ever, ever, ever, not in a million lifetimes, no way, shag. if you meet him, you need to speak slowly, because he can't follow you over how awesome he is.

as for the ladies, we have miss louise martin (not sure which one from this picture, but i'm betting the one on the left), a runner-up at "little miss donut shop" last year's regional contest, and with really high hopes for this year's edition. let's all root, i mean riot, for her.

and, of course, miss amber jayy, a devoted mother, daughter and sister (really, i have no idea what to make of that profile picture), who just wishes the best to everyone, as you can clearly see.

these are some of the future stupendous "rioters" you all must fear. not sure if this is a joke or just sheer stupidity (cue that picture of fry from futurama here), but i must tell you, "rioters", i'm not impressed. in romania, we got through miners' huge crimewaves in '90 (february and june), '91 (september) and '99 (january/february), which, in terms of violence against people, were much more brutal than anything you could ever imagine. google it, look it up on youtube. maybe you'll get some real stuff to post on your facebook planks. plus, there are some really fucked-up individuals online, so you better get your shite together, if you want to get old enough to legally drink in your country.

p.s. as i said, i'm from romania and i don't know much about the british education system: when does the school begin over there, guys?

no comment, just sayin'. [3]

2011-08-09T15:01:00.034+03:00

.. and to think i just watched v for vendetta last night. again.

pretty much everybody knows how this weekend went in london, and, more recently, the start of the week in birmingham, nottingham, bristol, and liverpool.

but, for the ones who live in nauru, here's a (very) quick and broad update: mark duggan, a 29-year-old man from tottenham, was shot to death last thursday during a police covert operation that went bad (here's an idea of who mark duggan was). from this, a peaceful demonstration in his memory led to violent clashes with the police forces, in various neighbourhoods and boroughs of london, and, later, in birmingham and liverpool. aside from the demonstrations against police brutality and the fact that "there's something terribly wrong with this country", we're talking serious felonies here: arson, vandalism, burglary, theft, grand theft, robbery, street violence, and so on.

from what i gathered, around 334 civilians were arrested and around 45 police officers were injured these last days in what the uk's deputy prime minister, nick clegg, referred to as being "a total, utterly unacceptable pattern of people basically taking matters into their own hands, and inflicting violence, looting, thieving in a way which is completely unrelated to the death of Mr. Duggan last Thursday. It is totally and utterly out of order." the material and financial losses after - actually, still during - this entire thing are yet to be calculated.

and now, for the good sides.

yes, there are two.

first: aside from the already 3,500 police officers that are on duty, 2,500 more volunteered to work overtime (probably meaning 24/7, under the circumstances) to help calming things down and restoring order and peace on the streets. this is from the authorities' side.

0250 zulu update, from The Big Picture (check out the link for some formidable photos):

Facing unending rioting that has spread to other cities, London deployed 16,000 police in the largest show of force in the city's history. British Prime Minister David Cameron cut short a holiday in Italy to return home to deal with the widening crisis. Army units are standing by to help restore order. To date, 563 people have been arrested, and over 100 police officers injured.

second: would you please take a look at this link: it's a community/government-tagged page on facebook and it's called Reclaim London.

here's the description, plain and simple: "Reclaiming our streets from the looters and arsonists!" - right now, 1,997 people are on it. bear in mind that this is just one page that i saw on one of my facebook friends' stream, there are probably dozens more, but you should also bear in mind that there are twitter and facebook streams and updates that the arsonists and thieves used to coordinate and communicate between them.

0139 zulu update: another 5 facebook pages that i just saw on Reclaim London: United Against the London Riots, CROYDON CLEAN UP CREW, Post Riot Clean-up - Let's help clean up London, London Riot Clean-up #riotcleanup - Help Clean Up London (there's a twitter hashtag, as well), and Supporting the Met Police against the London rioters, a page which has no less than 846,784 members, at this very moment.

all these people are there for the same reason those 16,000 police officers work overtime these days: to clean up the streets, to alert and cooperate with the authorities about the felonies, and to put an end to this mayhem. and, from what i see on the streams, it looks like it's working. these people are organized, strong, smart, decided and rising in numbers:

Whilst there is no problem with venting the purpose of the group is to see as a community how we can help people pick themselves up from this madness. Cleaning, support, clothing and being vigilant.

this is great britain. boiling blood, pride, freedom, fights, honour, backbones and intelligence. and, because it's a no comment, just sayin' article (and, by the number of the updates, it tends to transform into a post pentru presă article), i won't write my opinions on how, why, who, what if, politics, accumulated tensions, connections between the global economy, stock markets, jobs, families, and so on.

p.s. this is my first post in which i used the oxford comma. i probably did it wrong.
p.p.s. picture copyrights: press on them and look at their links, except for two, one being a screenshot i took from the Reclaim London facebook page, and the second being taken from this guy.

hectic week-end, i had.

2011-08-08T18:00:00.001+03:00

diving, moby, black noise, sunrise, new spot, walking, climbing, sunset, white silence and always on the road.

you could probably use the lyrics, too.

a few lines in a row.

2011-08-06T08:05:00.021+03:00

so, i finally got around some of truman capote's short novels slash stories. in chronological order, they were breakfast at tiffany's, house of flowers, a diamond guitar and a christmas memory.

easy riding. for a guy who's never read any of capote's works before (such as me), he has some dna in common with salinger, fitzgerald, segal, kesey and steinbeck, but without a shred of any of those guys' humour.

as for the star of the print, breakfast at tiffany's, well, i think it really shows the author's grief and despair, right around the middle of the damn story, when he bursts out and gives the reader the entire morale, written in plain blunt words, like a machine gun, in about half a page.

Joe Bell disdainfully settled the fresh martinis in front of us.
"Never love a wild thing, Mr. Bell," Holly advised him. "That was Doc's mistake. He was always lugging home wild things. A hawk with a hurt wing. One time it was a full-grown bobcat with a broken leg. But you can't give your heart to a wild thing: the more you do, the stronger they get. Until they're strong enough to run into the woods. Or fly into a tree. Then a taller tree. Then the sky. That's how you'll end up, Mr. Bell. If you let yourself love a wild thing. You'll end up looking at the sky."
"She's drunk," Joe Bell informed me.
"Moderately," Holly confessed. "But Doc knew what I meant. I explained it to him very carefully, and it was something he could understand. We shook hands and held on to each other and he wished me luck." She glanced at the clock. "He must be in the Blue Mountains by now."
"What's she talkin' about?" Joe Bell asked me.
Holly lifted her martini. "Let's wish the Doc luck, too," she said, touching her glass against mine. "Good luck: and believe me, dearest Doc - it's better to look at the sky than live there. Such an empty place; so vague. Just a country where the thunder goes and things disappear."

the problem is, one had figured this part out from the first pages. and, since holly golightly (lulamae barnes) is not really an archetype that can suffer any changes, why strip the meagre pleasure of keeping this conclusion for oneself, after one had stumbled upon it from the very beginning.

and i think i know why. truman, you little bastard, you wrote this book for the women, didn't you. it's your way of telling them in their faces to fuck off, you figured them out, they're as complicated as a dripping olive from a martini. there isn't, actually, and morale to this story, is it. and, aside from the obvious oedipian complex, there's just some slipstream lesbian attraction between holly and her almost twin-named sister, your biological mother, lillie mae faulk. well, there you have it, your brochure for my brochure.

yes, well. next two stories: house of flowers and a diamond guitar - nice stories. human nature caught in a little momentum. truman places his bets on the most probable case scenarios in (his) reality (probably also inspired from his own life, but i'm too lazy to find the connections here), and that's what makes the reading just a tad surprising.

but enough of that. my favourite was, definitely, a christmas memory. that's the story you need to read. because that's where his real mother and friend is depicted, sook. and that's the story that keeps you on your soul's toes to the end and after. you can find the entire text here. i'd recommend copy-pasting it into a word file.

p.s. it's been æons since i last logged into my shelfari profile..

in the next three days.

2011-08-04T21:21:00.002+03:00

you know all that bos taurus waste matter with every miracle holding for three days and the holy temple being rebuilt in three days. yeah, well, if you're not, by any chance, planning to use that wisdom to fertilize your crops, just forget about it.

having some very specific people in mind when i say this (hi, guys), for the next three days i want you to go in a place with absolutely no buildings or other such facilities around, just to have the chance to build them yourselves, if you feel like it.

if, upon departure, there is still no rock laid upon rock or stick tied upon stick, well, that means you will have fought, won and got out scott-free from some serious inner ass-kicking. possibly without even being present on the battle field. congratulations.

bowline.

2011-08-03T19:11:00.001+03:00

not long ago, people used to call me out on the fact that i was writing in english, under the idiotic assumption that it was a sign of my angst or just being plain nervous.

these days they merely utter their disapproval of their hindered comprehension upon reading my posts. a tad more sincere. a smirk occurred.

alas, it's been quite a while since i had my last ghost being written-off around here. and it's been a little too long, because that's how i manage to keep a shallow, narrow, shaky, slacky lifeline for my bare feet. just like a loose halyard.

i really don't think i need a break. not now. the experiment is going great.

p.s. asta nu-nseamnă că n-am să mai scriu în română. de altfel, taman ieri v-am cadorisit din preaplinul mărinimiei inimii mele, scriind despre un exemplu colectiv de imbecilitate autohtonă. vă place, aţi dat like, Ă.

"alien rock opera".

2011-08-02T17:49:00.006+03:00

so, let's get back to my turf.

today, i'd like to bring to your attention a band i first listened at simona's place, some years ago (she's the one that introduced me to this entire zeuhl thing, thank you very much). they're called koenjihyakkei and they're so badass, that all the speed metal death trash black rap core bands can just fuck off and start playing xylophones for the deaf-eared remainder of their sorry lives.

being a newbie listener, there's nothing i could say right now that would do proper justice to this kind of music, so i'll just be a good boy and copy-paste from wikipedia and the band's page:

Zeuhl (pronounced [tsɔɪl]) means celestial in Kobaïan, the constructed language created by Christian Vander. Originally solely applied to the music of Vander's band, Magma, the term zeuhl was eventually used to describe the similar music produced by French bands, beginning in the mid-1970s. Although primarily a French phenomenon, zeuhl has influenced recent avant-garde Japanese bands.

Zeuhl typically blends progressive rock, symphonic rock, fusion, neoclassicism, avant-rock, and vocal elements of African-American spirituals and Western military call and response. Common aspects include dissonance, marching themes, throbbing bass, keyboards including piano, Rhodes piano, or organ, and brass instruments. Zeuhl shares much in common with the Rock in Opposition movement, and many bands have participated in RIO festivals.

a very cool description on what zeuhl sounds like comes from dominique leone, in a review of magma's 2004 album k.a. on pitchfork media:

Zeuhl sounds like, well, about what you'd expect an alien rock opera to sound like: massed, chanted choral motifs, martial, repetitive percussion, sudden bursts of explosive improv and just as unexpected lapses into eerie, minimalist trance-rock.

now, i've listened to many things in my life, including whale songs and macaque mating calls (which proved to be pretty cool), but this is literally awesome, especially if you hear it for the first time; your breath does stop for a couple of moments, under the overwhelming feeling of "what the fuck just happened":

what's there left to say:

I'm probably going out on a limb here, but from my vantage point, this is not only the most brilliant of all of contemporary Japanese bands, but perhaps the greatest group currently operating in the world. - Alternative Press

p.s. i got three albums with these guys. if anyone's interested, hit me up.

bă tâmpiţilor.

2011-08-02T13:48:00.003+03:00

colcăie netul de d-astea. sunt nişte micuţi agramaţi plătiţi la negru (sau nu?) de tot felul de firme de social midia năvodari să adune toţi lobotomizaţii şi să facă nişte baze de date pentru clienţi. ştiţi cum au început pe facebook? finuţ, cu un tricou, cu o umbrelă, să vadă cum trage peştele. şi peştele trage, că de-aia e holbat şi are un sistem nervos oleacă mai ridicat de trilobiţi. s-au câştigat până acum milioane de tricouri, de umbrele, de ochelari de soare, de dracu' să vă ia. acuma au început cu iphone-urile.

acuma, serios, cât de bătute în cap tre' să fie mai bine de şaij' (şaizeci, şase zeci, 10, 20, 30, 40, 50, fuckin' 60) de mii de dobitoace ca să creadă asemenea bulgăre de neamprostie şi să se-nscrie la "eveniment"?

bă greblelor, un iphone 4 costă vreo 2,500 de lei. înmulţiţi-i pe mac-ul vostru de colecţie cu 200,000 şi vă dă rezultatul de 500,000,000 de lei. lei grei, noi, roni (că voi, analfabeţii vieţii, ştiţi doar de roni)! asta-nseamnă, la cursul de azi, 118,047,029.9367267919539144395127 euro, adică aproape o sută douăzeci de milioane de euro, neuroni de cărămidă ce sunteţi.

păi cine ppppppppppppppchizda mamilor voastre credeţi că dă o sută douăzeci de milioane de euro pentru o turmă de oi placide care privesc nutreţul cu multă poftă, fericit că-l vede-n pixeli?

roxy popescu, marian andreea maria, diana diidy, andreea sacotă, ebrima jarju, vlad iulian, iramira midrigan, alexandru andrei ştefan şi toţi ceilalţi 60,541 de cretini patentaţi: băăăăăîîîî, puneţi, bă, mâna şi-nvăţaţi pentru bac, că data viitoare iar îl picaţi!

ptiu, unde eşti tu, failbook, doamne. cred că am să fac unu-n româneşte. mă umplu de bani. şi de iphone-uri.

p.s. http://www.mediastel.ro/ - asta-i firma care a făcut minunăţia. parte de prezentare: "Oferim solutii complete de concepere, implementare si evaloare a campaniilor publicitare". ce-i drept, dacă e valoare, e.

no comment, just sayin'. [2]

2011-07-25T16:48:00.006+03:00

here's the city of grand rapids, michigan, united states of america..

.. and here's the story:

in january, newsweek magazine published (allegedly copy-pasted from mainstreet.com) a top 10 of the "dying cities" in the u.s., and #10 in that top (in which one could find new orleans, pittsburgh, cleveland and detroit, "put your hands up for detroit") was the city of grand rapids, michigan.

now, the good people of grand rapids were not particularly happy with this unwanted fame, so they did this:

some warm figures: 5,000 people willingly took part in this clip, which was filmed in one day. the entire thing costed $40,000 (that's forty-thousand dollars, a decent brand new car, less than a studio flat in bucharest), with the money coming from 28 sponsors, labeled "platinum", "gold", "silver" and "bronze". the entire shindig was put together by these guys: http://www.statuscreative.com/home.

This video was created as an official response to the Newsweek article calling Grand Rapids a "dying city." We disagreed strongly, and wanted to create a video that encompasses the passion and energy we all feel is growing exponentially, in this great city. We felt Don McLean's "American Pie," a song about death, was in the end, triumphant and filled to the brim with life and hope. - Rob Bliss, Director & Executive Producer

long story short: stars and stripes, music, cowboy hats, guitars, suits, marching bands, weddings, dresses, skin colours, cheerleaders, bridges, unity.. if you want to know about the spirit - the damn spirit! - of the united states of america, here it is, every last bit of it, in this viral for grand rapids, michigan.

four weeks..

2011-07-22T09:11:00.003+03:00

.. of being barefoot.

i walked on: dirt, asphalt, cement, stones, grass, rubble, wood, brains, holes, sandstone, clothes, sea water, plastic, rubber, smiles, sunshine, flesh, textiles, people, graves, beds, gasoline, souls, schools, trees, birds, cliffs, food, letters, garbage, water, metal, pavement, mammals, sheets, fur, banks, oil, laughter, leaves, customs, rocks, diplomas, pubs, sand, porcelain, seaweed, mud, thistles, homes, restaurants, snow, wheat, time, mobile phones and their phone numbers, branches, glass, sharp, pointy and hard stuff, thin air, blood, sweat, tears and other bodily fluids, alcohol, shells, tissues, sleeping bags and smoke.

i only wore shoes at specific times: for about 4 hours, when there were 2.5 degrees celsius at about 2,050 metres altitude, with heavily icy snowing and everything; roughly 20 hours, when i had some events with some clients; 7 hours, when i passed my second license exam (i think i'll frame both diplomas and send them to my parents) and once, around 3-4 hours, when i entered my parents' house with other two shoe-wearing people.

i just like to walk around like that. my feet are fine, fewer and fewer things hurt them (none, most of the times). i started to look around more often and i see stuff. i'm (still) easily amused by the stun i inflict in people when they see me on the street or in a bar. oh, the looks on their faces. and that's all. i intend to do this until the end of the summer. my summer.

music!

and, for my gay fans, here's a song where i don't really care much for the lyrics, but for the fact that hugh laurie and john malkovich are in the video (which they manage to turn into a movie).

snape my bitch up. (spoiler alert, bitches.)

2011-07-21T08:33:00.004+03:00

i heard there was a secret sword, that neville swung and it hurt the lord..

so, last night i went to see the last of them all: harry potter and the deathly hallows 2. it was sufficiently enjoyable for me to draw some conclusions:

emma watson looks more and more like an old friend of mine. 'lo there. how you doin'.
ralph fiennes is an actor. even without his usual external olfactive asset.
the predictability level hit the roof when i first saw the ukrainian ironbelly - i just knew the gang would leave the place flying on his back.
for that matter, i think there isn't a single thing that could fly that harry potter didn't use at some point, at its top level and top gea:. broomsticks, dragons, house elves, goblins, magical spells, teleportations, voldemorts, you name it.
snape should have his own line of t-shirts. or trench coats. rowling has described him as "a gift of a character", that should be reference enough.
voldemort got his ass kicked in the schoolyard, mano a mano, like a bully that he was.
luna rules. neville rules, too. i'd spin this thing off.
i want those 3d goggles at home.
i also want a slushy container. with a dedicated straw and everything.
i have no idea why those little poles were installed right before you get on and off the elevation stairs. they suck a dead yak's nailpolished hoof.
i have learned that there's a storm penciled in on every year's july the 20th.
a harry potter marathon would be very cool. 1,191 minutes of a story where the lead characters begin with these faces and end with these ones.

i mean, really. these guys had a very, very, very happy childhood. (source)

my driver's license is fake.

2011-07-20T12:17:00.004+03:00

today is ana's birthday. so, alice, răzvan and me kidnapped her last night, around one o'clock, blindfolded her and took her to a place where the sun didn't shine, because it was around one o'clock in the night, weren't you paying attention?

we had a blast on the way there. with ana blindfolded, from time to time i was asking her if she knew where the hell were we and where the hell were we going. stopped for food (very interesting to see how a person eats when she's blindfolded), ate fries and crispy strips while driving (răzvan is a great copilot - dude, when i take up rally competitions, i want you there with me), drove around for about a half an hour just to confuse the hell out of the prisoner ('hey, guys, how're your ears? we've been ascending for a while. ana, are you ok?' 'yes, yes, they're popping a little, i can manage.' - and we were just on the city outskirts)..

anyway, throughout the bursts of laughter, ana realised:

'man, i'm turning 26! 26 lil' ol' years! weeeeeeeeeee! and i really can't feel a day over 20 right now!'
'yes, honey, i know, i've been turning 19 for the last few years, as well', alice replied.
'by the way, i promise you'll all be invited at my 18-year-old birthday party', i pitched in, while everybody laughed.

.. with a voice oozing of disbelief, alice bullseyed the idea:

'i really don't think we'll live long enough to see that day.'

universe series.

2011-07-17T23:47:00.005+03:00

farscape watcher on one side, white collar watcher on the other.*

laptop next to laptop, with each one watching their favourite series. dialogues intertwining, zhaan and mozzie speaking in the same time, you get the idea.

the farscape watcher (A) pauses his episode and contemptuously glances in the other laptop's screen, then at the white collar watcher (B), then back to the screen and so on, for about a minute:

A: 'i can't believe you're watching this crap.'
B: 'well, i could say the same thing about you! at least my crap is anchored in reality.'
A: 'yeah, all for the worse!'
B: '.. i think you should be glad i don't watch robotzi.'
A: 'you don't like that stuff either, huh.'

the white collar watcher shudders. the farscape watcher gets back to his episode. all is good, crichton and caffrey go about their business, as usual.

* these are just the currently-watched series, but both trends are generally followed by each of the two characters: the farscape watcher just finished battlestar galactica, likes star trek and finds philosophical, religious, historical and political references in the upper-mentioned series (as well as in all sci-fi series) to be very entertaining. the white collar watcher used to watch fringe and the mentalist. and that says it all.

summering bucharest.

2011-07-13T14:31:00.009+03:00

- at the traffic lights -

on my left was a milk-coffee-coloured honda shadow, ridden by a man in blue jeans, blue t-shirt and a black backpack. right in front of him, in his lap, carefully protected by his arms, was his daughter: a five-year-old blonde girl with long curly hair, with her small black shiny chopper helmet, her doll, her flower dress and her flower girly backpack. all she was doing was curiously looking all around, then looking back to her father, not uttering a word. i felt young and stupid.

- in the parking lot -

i was getting something from the trunk and had just closed it, when i felt a tap on the shoulder. i turned around: a punk girl, probably not over 21, very pretty, small, thin, long-haired, black clothes, leather cut gloves, tattooes, piercings, with an overall scruffy appearance, started talking really fast, in a high-pitched voice: 'hi, please, i'm sorry, please, don't get mad, can i ask you something?' 'sure', i said, fully aware of what's coming. 'yes, well, i.. us, me and my friends, we're trying to get to the seaside, you know, and we need money, do you think you could spare some? i mean, we really want to get to the seaside, it's the first time for us this year, you know, vama veche..' icy glance from my side: 'i don't like vama veche.' the pretty punk girl stopped talking, goggled her eyes right into mine, and, in a second, turned around and scrammed. i felt old and wise, yet stupid.

- in a populated square -

i went to get an icecream from one of the (oh, so many) booths available. just as the icecream girl was handing it to me, three gypsy kids surrounded me, not saying anything. they were just moving their little bodies from one leg to another, anxiously googling their big, black eyes to me, then to my icecream. they were thin, dirty and not over nine. all three of them had used plastic bottles with water and detergent and a windshield wiper, so they were probably on a break. i stared at them, just to see what their reaction was. when they figured out that i wasn't going to get them any icecream, their skinny shoulders dropped in a relaxing stance, their eyelids came down and covered half their eyes, with their long, black, thick eyelashes covering the other half. i felt a little torn, so i didn't lay my mouth on the icecream for about 15 metres. it was so good.

and this is the song i've got now.

no comment, just sayin'.

2011-07-11T16:59:00.007+03:00

this is johnny hoogerland, dutch cyclist, one of the most valuable ones in the world. you may see some information about his activity and achievements here.

on sunday, during a course from le tour de france, he and juan antonio flecha (spain) were hit and thrown off the course by a car driven by a french television crewmember.

caught in full escape, hoogerland was projected directly in a barbed wire fence at a speed of 40 km/h, the fall resulting in the wounds you can see in the left.

right after the accident, he got bandaged, got on his bike and pedalled to the finish, for another 36.5 kilometres, to be on the podium and get his polka dot jersey for the best climber.

he needed 33 suture points.

here's the accident:

<p>&amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;credits&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;gt;</p>

credits for the pictures: press on them and look at their addresses.

Fortnight Music

2011-07-11T10:48:00.003+03:00

După cum anunţam şi pe Facebook, Natura Urbană se întoarce. Încă este vară, deci vor fi nişte ediţii mai dezordonate, mai laissez-faire, unele lipsă, altele din prisosinţă. Că aşa-i şi viaţa omului, câteodată ai de mâncat şi de băut, câteodată dai în cap la lume ca să-ţi faci loc de dormit.

Spre exemplu, se dă săptămâna de faţă. Începând de azi, avem o luni (da, chiar azi), o marţi şi o miercuri în care am să vă pun ce muzică-mi trăzneşte prin cap. Joi am să fac o pauză, dar vine muzică pe pagina de Facebook a emisiunii de să vă iasă pe urechi. A propos, UnDa Verde a Mihaelei este încă în vacanţă săptămâna asta, deci am să intru pe tronsonul ei, de 1400 - 1600 zulu, urmând ca, de săptămâna viitoare sau de ailantă, să-mi iau hamul şi praştia obişnuite, de 1000 - 1300 zulu.

Tot de când intru pe tronsonul meu am să intru şi pe subiecte ceva mai zdravene, adică discriminarea în România (unde vom vorbi, printre altele, şi despre cazul arhicunoscut al Laviniei Rausch din Timişoara), BAC-ul de anul acesta (unde ne vom lua cu mâinile de cap şi vom purcede la trântirea lui de toţi pereţii), cum mai arată sistemul sanitar acum, cu un an înainte de alegeri, ce se-ntâmplă cu turismul şi frunza sa ubicuă, cum merge ediţia a doua de la Let's Do It, Romania! (Liana Buzea & Co., I'm calling you out) şi multe, multe altele.

Şi mi-a mai venit o idee. Care dă şi titlul postului, de altfel. Din 1 (update: 8) septembrie, minunata mea emisiune are să aibă, din două în două săptămâni, joi, o ediţie specială, pre numele ei Fortnight Music. Ce înseamnă asta: în trei ore vom merge prin istoria unei trupe sau a unui muzician, împreună cu piese exclusiv de-ale lor, la Radio Lynx.

Şi aici interveniţi voi, că de-aia e Internet în toată ţara şi-n străinătate, să fim interactivi şi să ne buşim unii pe alţii în traficul online: aveţi pe Facebook, pe contul meu, o întrebare, un poll, o listă, un buletin de vot, cum vreţi voi să-i spuneţi, în care sunt nişte nume de omini şi de adunături de omini, toţi muzicali. Acolo-şa îi puteţi alege după cum vă pofteşte hirima, că merge şi de mai multe ori, şi pe mai mulţi, să fie la toată lumea. Şi, în funcţie de cum arată clasamentul la sfârşitul său (31 august), am să purced întocmai întru selectarea primilor artişti la ediţia de Fortnight Music de pe 1 (update: 8) septembrie. În listă am pus chestii vesele, pe care le ştie toată lumea, să n-avem discuţii. Acuma, să nu fiţi porci şi lacomi şi să votaţi toţi cu toţi, că n-am făcut nimic. Oricum, dacă mai aveţi idei, lăsaţi-le aici sau acolo, într-un comentariu, că le iau şi pe ele în considerare.

P.S. Asta nu înseamnă că scăpaţi de ciudăţeniile mele muzicale. Doar că vă iert de ele, o dată la două săptămâni. Hai, ne-auzim.

yesterday's goosebumper.

2011-06-27T13:48:00.004+03:00

răzvan, alice and me, riding in the car from kaliakra to tyulenovo, on vangelis' 'albedo'. new land for me, i'd never been in tylenovo before. we turn right at a crossroad and răzvan kindly hands me the 'spiral' album, at my request. it starts playing. we reach tyulenovo, we take a look around, i engage into conversation with natives (velina, if you read this, we'll meet again), we see the cliffs, the grottos, the lizards. (by the way, tyulenovo is this year's bike trip destination for me.)

we leave, as the rainclouds show up (again). taking a random road to the next village that goes along the shore, we see the waves breaking on the rocky shore and we decide to get closer to that side of the story. so we break right, on an unpaved, grassy, rocky and dusty road that heads towards the sea. 'to the unknown man' starts playing, as we approach the shore and the sun is completely covered by dark-gray clouds.

the path goes towards what it seems to be a small obelisk, right on the shore. as we get closer, i see a red star on top of the obelisk and i realize it's a military monument. then, the army drums from the song start playing. the coincidence is stunning. the wind grows really strong. small rain drops suddenly start painting my windshield from left to right, horizontally. we get out of the car, and the rain hits my eyes. with waves breaking just metres from that spot, i can't get a single thing from what's written on the obelisk, the characters are cyrillic. i think they're names and places (because some dates are present, too) but, for me, it's really a monument dedicated to the unknown man.

ieri în toată ţara, azi şi-n timişoara.

2011-06-23T19:49:00.011+03:00

update: am dat un "like", să fiu la curent cu evoluţia boicotului. i'm not very hopeful, but i'm a little curious. http://www.facebook.com/HeavenBoicot

am nişte butoane, ca tot omul. şi chiar dacă mă grăbesc ca dracu' s-ajung undeva (oh, sweet procrastination), tot cred că am timp de scris.

am citit azi la groparu pe blog despre povestea cu duduia intitulată lavinia rausch, fostă miss, or something, care n-a putut să intre într-un club de fiţe din timişoara, intitulat heaven, pe motiv că s-a prezentat la intrare cu un tupeu maxim, aşezată comod într-un scaun cu rotile. şi asta nu o dată, ci de două ori; a doua oară, totul fiind înregistrat de un reporter. de la bodyguard, până la şeful de club (sau ce-o fi scriind pe cartea de muncă a domnului liviu ciubotă) & co., toţi au lămurit-o pe domnişoara lavinia rausch că nu poate intra aşa în club. (asta, pe scurt, pentru cititorii mei care habar n-au de astfel de întâmplări mondene.)

aici m-au uimit mai multe aspecte: în primul rând, nu credeam că în timişoara există un asemenea stabiliment. dar, mă rog, e oraş mare, tre' să se-adune şi bunăciunile vidate-n cutia "ucraineană" şi toţi mahării undeva. că doar nu-i vreţi liberi pe stradă pe încămeşaţii ăia cu pantofi lucioşi, cu vârf, noaptea. lăsaţi-i să se ducă la heaven, da-le-aş foc.

apoi, m-a uimit şi m-a amuzat, deopotrivă reacţia unor oameni (nu-i cunosc şi nu-s chiar puţini, deci fără nume - oricum îs irelevante, în comparaţie cu reacţia), care au considerat, în fraze lungi şi cu argumente polistirenice, că ăia de la club au tot dreptul să facă o asemenea mişcare, că doar îi clubul lor, propriu, personal şi privat.

după care m-a uimit, dar mai puţin, gândul că lavinia rausch a ţinut să se ducă în clubul heaven. dar, de, i-o fi stârnit amintiri şi alte asemenea, acolo-s oamenii pe care-i ştie, în sfârşit, treaba ei, alegerea ei. în plus, tipa ştia şi şi-a asumat faptul că nu există rampă de acces în club, că este înghesuială şi coridoarele şi alte căi de tranzit înlăuntrul clubului sunt înguste şi aşa mai departe.

eu n-am să dau cu huideo şi nici n-am să bat câmpii cu părerea mea despre muzicile sau cluburile de genul ăsta, că e superfluu; şi, oricum, internetul s-a descurcat de minune: ştiţi deja cum să-l raportaţi pe facebook, ştiţi cum să daţi "join" unui boicot, ştiţi cum să scrieţi apăsat din taste, ştiţi care-i site-ul lui horia brenciu. n-am să fiu nici foarte emotiv, că nu prea le am cu d-astea, mă ştiţi de când cu caii de la letea (a propos, ce mai fac ăia). am să zic o singură chestie: luaţi de citiţi legea, cap-coadă. şi opriţi-vă mai precis asupra articolului 10, litera f, care spune aşa:

Art. 10. - Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:

f) refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de magazine, hoteluri, restaurante, baruri, discoteci sau de orice alţi prestatori de servicii, indiferent dacă sunt în proprietate privată sau publică;

acuma, pe bune şi fără mişto. cine este retardat şi nu pricepe? ce nu se înţelege aici? chiar tre' să vin eu să scriu, muncă de scrib, ca pentru ultimii cretini? e vorba de un caz de discriminare care a ajuns în presă: accesul într-un club i-a fost interzis unei domnişoare din motivul că aceasta era într-un scaun cu rotile (indiferent ce tâmpenii au bălmăjit, pe urmă, reprezentanţii clubului). pe cealaltă parte, avem şi legea, care, cu toată topica aia demnă de un yoda beat, e cam clară. la fel cum este şi situaţia: unui om i-au fost încălcate nişte drepturi garantate de constituţie, şi chestia asta nu poate rămâne aşa. we're talking "see you in court" here, ceea ce, iată, se pare că are să se întâmple.

argumentul "doborâtor" al ălora care spun că reprezentanţii clubului au dreptul să-şi selecteze clientela după bunul lor plac mă atinge în două locuri: pe de-o parte, mă amuză teribil masochismul cu care astfel de oameni îşi fracturează logica de dragul părerii altfel şi, speră ei, a încă unei ture de 15' of fame, ca peştii-piloţi pe lângă un rechin; pe de alta, mă sictireşte să văd că am dreptate şi că marea majoritate a oamenilor sunt chiar bătuţi în cap. păi, bine, bre, vă bateţi joc de al pacino şi de keanu reeves, i bet there's a sad keanu somewhere in the u.s.a. now. şi, dacă tot vă înfigeţi ca fiind avocaţii diavolului şi dacă tot veniţi cu idei din "pledoarii imposibile" (bună carte, ori n-aţi citit-o, ori n-aţi priceput-o), at least do it right.

ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela - o regulă de aur aplicată de orice stabiliment care doreşte să aibă un anumit statut. dar această regulă are câteva particularităţi, menite să o situeze undeva la graniţa dintre "îţi rup picioarele dacă mai vii la mine-acasă" (bad choice of words?) şi "hai că ne-nţelegem noi".

în primul rând, nu are statut juridic, nu e în nici un cod de legi, nu e în monitorul oficial, nu e nicăieri în afară de foile alea trase la imprimantă cu font de 30 şi caps lock, băgate-n ţiplă şi bătute-n pioneze de uşile localurilor, eventual cu un "Administraţia" plus ştampilă/semnătură la sfârşit. adică fix pix.
în al doilea rând, o astfel de regulă se referă, legal, doar la caracteristicile care NU intră sub incidenţa legii 48/2002: aşadar, oferă o oarecare autonomie cluburilor exclusiviste (printr-un card de membru pe care-l poţi avea îndeplinind nişte condiţii care NU au legătură cu încălcarea legii 48/2002), petrecerilor gen black tie, prin apartenenţa la dress code, sau celor care pur şi simplu nu doresc să-şi pericliteze imaginea şi afacerea şi pot alege să refuze accesul persoanelor aflate în stare de ebrietate, sub influenţa drogurilor sau cu antecedente negative în clubul respectiv (adică NU vorbim de prejudecăţi, ci de chestii probate: e beat, e drogat sau ţi-a spart mobila în club - indiferent din ce rasă, clasă, minoritate face parte). de aia există face-scanning, bouncers şi intrare plătită.
în al treilea rând, sper că este foarte clar, până şi pentru cei mai fervenţi susţinători ai sacrosanctităţii proprietăţii private, că asta nu este o problemă legată de proprietatea privată, ci de prestările unor servicii, indiferent dacă sunt publice sau private. domnişoara lavinia rausch nu a încercat să intre prin efracţie cu scaunul cu rotile în casa personală a domnului epure sau în apartamentul domnului ciubotă (habar n-am unde stau, presupun), ci a încercat să beneficieze de nişte servicii garantate atât de lege, cât şi de statutul în care se încadrează clubul heaven la registrul comerţului.

după mine, dacă acţionează clubul heaven în justiţie, domnişoara lavinia rausch are toate şansele stabilirii unui precedent extrem de important pentru alte cazuri similare în ceea ce priveşte discriminarea în românia. asta, pe lângă faptul că poate să primească, drept despăgubiri, o sumă destul de mare de la ei.

cât despre falimentarea clubului heaven, vedeţi-vă de treabă. clienţii lor obişnuiţi au să rămână. şi, din pozele pe care le-am văzut, locul ăla e înţesat în weekend. cu tot internetul din lume, clubul ăla are să prospere; poate şi pentru că e singurul club de genul ăsta din timişoara. singura variantă prin care clubul ar fi închis ar fi prin hotărâre judecătorească, dar nu există nici o pedeapsă de genul ăsta pentru un caz de discriminare. eu le-aş trimite, aşa, discret, fiscul pe cap, să-i ia de la geneză, cartea 1, capitolul 1. chiar îs curios ce iese. acolo să vedeţi cutremuraşe.

cel mai greu e să te gândeşti că povestea asta-i, de fapt, o floare ş-un parfum. pentru că discriminările-s zilnice, însutite şi înmiite, în românia şi nu numai. bă, da' de undeva, tre' să iei ursul de coadă. cu o tipă care o da bine pe sticlă, cu un club de fiţe, asta este, cu ăştia defilăm.

câştigătorii concursului de-acum 5,000 de ani!

2011-06-23T14:59:00.002+03:00

mă uitam adineauri prin google analytics, să văd ce dracu' mai caută lumea ca să ajungă la mine pe blog. pe lângă obişnuitul "filme porno cu tătăroaice", avem participarea extraordinară a keywords-urilor: "adela hriscu", "ligia musceleanu" şi "raluca-lelia negru" (ladies), dar şi un remarcabil "vreau sa scriu cu 13 in times new roman".

dar, pe lângă toate astea, mai am aşa: "ce nume sa ii pun masinii mele" şi "cel mai bun playlist pt masina". ceea ce mă conduce, uşurel, de mânuţă, la un lucru tare important: concursul de pe 16 martie, de care am uitat cu desăvârşire, cu toate trambalările astea.

şi mai bine mai târziu decât niciodată.

acum este momentul să lămurim, definitiv, cum stau lucrurile. pentru că v-aţi înscris aproape deloc, nu mi-aţi dat nici prea mare bătaie de cap în alegerea câştigătorilor. ceea ce nu-nseamnă decât un singur lucru: nu vă mai place să beţi, mă. aia e.

so, without further ado,the winners are:

pentru numele maşinii: "îi pui folii verzi pe faruri şi'i zici toothless." (anca) & "poate ar suna mai bine rasa, "Night Fury"." (Aries) - ăsta este. nu-i pun folii verzi, dar toothless îi zic, şi, când e vorba de zboruri de noapte, it's going to be a night fury. anca şi Aries au câştigat, fiecare, câte un tur al bucureştilor cu maşina şi în poposirea în 3 locuri care-mi plac foarte mult, în care câştigătorul va bea câte o bere, la alegere, producţie românească.
pentru playlisturi: aveam de dat zece premii care sunau aşa: scoaterea celor zece câştigători la biblioteca din cişmigiu şi cultivarea acestora cu câte o bere, la alegere, tot producţie românească. dar aici n-am decât două, ceea ce mă bucură, nu am cititori alcoolici. domnul dangostin şi domnişoara Aries (din nou), câştigători, pentru următoarele două playlisturi:

Helloween - Steel Tormentor
Iron Maiden - Moonchild
Heroes del Silencio - Opio
Led Zeppelin - I Can't Quit You Baby
Haggard - Awaking the Centuries
Black Strobe - I'm a Man
The Subways - Rock & Roll Queen
Breaking Benjamin - Topless
Timpuri Noi - Adeline
Rush - Animate
Warcry - Hijo de la ira
Amaral - Kamikaze
Teddybears Stockholm - Cobrastyle
Moby - Disco Lies
Dj Tomcraft - Happiness Loneliness
N.O.H.A. - Base From Above
Stromae - Te Quiero
Robyn - Konichiwa Bitches (Trentemoller Remix)
Suie Paparude - Tobbaco Road

si, dedicatie speciala!!!

TARAFUL HAIDUCILOR - LOULOUDJI.

1. ACDC - Highway to hell
2. The Doors - Road house blues
3. Shutterfly - Wray's Corvette
4. Cake - Long lines of cars
5. Dire Straits - Heavy fuel
6. Incubus - Drive
7. Moby - Flower
8. The Who - Who are you
9. Audioslave - Getaway car
10. ACDC - Corvette
11. Iggy Pop - I am a passenger
12. RHCP - Can't stop
13. Deftones (ft. Maynard) - Passenger
14. Metallica - I disappear
15. The Cardigans - Erase and rewind
16. Jimi Hendrix - Crosstown Traffic
17. Audioslave - Gasoline
18. RHCP - Road trippin'
19. The Doors - Break on through
20. Steppenwolf - Born to be wild

cu acordarea e în felul următor: domnişoara Aries este aşteptată cu nerăbdare să-şi încheie lucrările academice şi să devină the queen of all science known to mankind and beyond, pentru a se bucura de premiu; domnişoara anca este aşteptată cu nerăbdare să-şi ridice şi ea premiul şi să-mi spună cum naiba o mai cheamă pe facebook; iar domnul dangostin, pe care nu-l cunosc, este aşteptat cu nerăbdare să-l cunosc, întru asimilarea premiului despre care vă vorbeam.

and all that, because, in all fairness, mai am două premii de acordat, tot în lichide şi plimbări, de la celălalt concurs, de acum 15,000 de ani, către beatrix şi alexa. dar asta nu ştirbeşte cu nimic prestigiul şi importanţa câştigării unui asemenea concurs.

fashionable post.

2011-06-23T11:57:00.001+03:00

după nişte mii de ani de zile mă aflu iar în bucureşti. mă simt de parcă nici n-aş fi plecat, ca-n inversul poveştii ăleia cu "stai dracu' aici şi fii nemuritor": tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

nu vă povestesc ce-am făcut o lună, că de-aia am twitter şi facebook, să mă urmăriţi şi acolo, psihopaţilor. deocamdată, dorm şi mă trezesc. am ajuns (proaspăt ca o floricică) în sezonul 4, episodul 4 din battlestar galactica. mişto. a propos, cine are nişte şuruburi d-alea scurte de laptop, placa aia din spate a reuşit să le alunge pe toate şi acum fuge constant, noroc că nu ţopăie prea departe ş-o prind. şi ar cam fi cazul, că, mai încolo, mă apuc de "bleach", auzi, portase.

încă o chestie, azi citesc pe blogul lu' groparu următoarea istorie: http://groparu.ro/heaven-studio-timisoara-discriminare-nazista-de-cea-mai-joasa-speta/ - lăsând la o parte că, data viitoare (curând) când ajung în timişoara, am să le fac o mare bucurie celor de la heaven, groparu tocmai mi-a dat un subiect de ediţie de natura urbană, care îşi reia activitatea pe 11 iulie. ce-i drept, nu mai vorbisem de mult cu nişte oameni de genul ăsta (a propos, gropare, uite un update). aşa că, dacă are cineva numărul de telefon al numitului liviu ciubotă, poa' să mă scutească de-un efort şi să mi-l dea.

dar normal că mai am şi treabă-treabă. numa' aseară ce-am avut o şedinţucă, apoi am să repun forumul în funcţiune, apoi am să pun lowden.ro-ul în funcţiune, apoi am să trimit o prezentare a lowdenului, apoi mai am 2 evenimente, apoi încă 3, apoi, apoi, apoi.. băi, ce bine-mi pare că am treabă.

am băut multe variante de palinci, horinci şi ţuici în luna asta. şi-am ajuns în bucureşti, în casa unor prieteni, unde e o sticlă minunată din care numai eu am cam băut, pentru că ei au alte vicii, precum gătitul, râsul zgomotos şi afectat (ştiu, blondo, mi-o iau), munchkin-ul (ăsta nu e viciu, e ţel suprem) şi viaţa goa, în general.

şi mă aflu iar în baia acestor prieteni. acum câteva luni, această baie era plină de lecturi interesante, instructive, incitante: multe reviste level, poate ş-un chip, mă rog, chestii care să te ţină ocupat până una-alta. azi, la revenire baia e înţesată de elle, cosmopolitan, harper's bazaar şi aşa mai departe. ce se întâmplă: în casa asta trăiesc 2 fete ş-un băiat. am fost efectiv tentat să aduc un catalog ikea şi să-l las acolo, să văd ce se întâmplă.

în sfârşit. cu inima îndoită, iau o revistă harper's bazaar pe iunie - august 2011 (sărit discret peste sezon) şi-o deschid. se duce la pagina 140, unde, prima din stânga, într-o copaie portocalie închisă şi groasă, mă uit şi nu-mi vine să cred: o fi ea, n-o fi ea. totuşi, nici măcar în luna iulie nu suntem.

p.s. gropare şi portaso, în sfârşit, aveţi şi voi nişte trafic de la mine, nu numai invers.
p.p.s. gropare, acu' înţeleg eu ce-a fost la prânzul ăla. ai încercat să-ţi speli din păcatele pe care le ai cu indivizii ăştia.

momente şi schiţe.

2011-06-16T04:02:00.011+03:00

colegul meu de cameră în tura asta de ţară este andrei. un tip discret, haios, serios şi cu un acut simţ al corectitudinii. dar, pe lângă toate chestiile astea indiscrete, vreau să fiu de-a dreptul bârfitor şi să vă zic oleacă despre el, în altă postură. (andrei: dacă citeşti aici, să ştii că acum dormi şi, ce mârşăvie, n-am vrut să te trezesc să te-ntreb dacă e în regulă să scriu de tine. dar ai drept de veto asupra menţionării numelui.)

aşa.

în seara asta, andrei s-a apucat cu încredere de un pix şi s-a apucat să scrie pe-o foaie de hârtie. el fiind un tip foarte organizat, mi-am imaginat că îşi face liste cu chestii "de făcut", "de rezolvat", mă rog, cum se-ntâmplă deseori cu oamenii care chiar au treabă în viaţa lor. urcându-mă-n patul alăturat, foaia mi-a trecut prin faţă. am văzut un titlu, după care mi-am întors privirea, simţindu-mă în plus. romantic ca un cyrano împlinit în dragoste, andrei îi scria iubitei lui o scrisoare pe hârtie, de mână, cu pixul. mi-a venit să-i strâng mâna, să-i bat un high-five, să zâmbesc cu cel mai bromantic zâmbet de care-aş fi în stare. am stat la locul meu, omul era concentrat pe hârtie, pe rânduri şi pe pix, în care-şi punea toate venele din braţ. de altfel, la cum îl ştiu, n-am nici o îndoială că, dacă ar avea la îndemână o un toc şi o călimară, le-ar folosi cu succes renascentist. cât despre scrisoare, ei bine, scrisoarea are să ajungă prin poştă la iubita lui, ceea ce este, pur şi simplu, tot ce contează. (iubita lui andrei: ai observat, nici nu zic cum te cheamă. dacă, prin absurd, nimereşti şi citeşti aici înainte să vină poştaşul, prefă-te surprinsă, că altfel mă scalpează iubitu-tău, care doarme acum lângă epistola mai-sus-menţionată.)

şi-ajung la mine.

care eu, oricum îs cam insomniac, dar acum deja strâng sictirit din ochi după un nes triplu. ultima scrisoare pe hârtie pe care-am trimis-o, cui naibii am trimis-o? poate roxanei gherghe, din râmnicu vâlcea, care era frumoasă şi îndrăgostită văratec de rockerul lucian. poate andrei bolea, din bârlad, care era o prietenă de familie adormită într-o noapte, în maşină. poate a fost bileţelul trimis din mână-n mână, scăzând în alb cu fiecare atingere, până la ana-maria bogdan, care a fost dintotdeauna frumoasă şi se mărită. poate a fost o foaie albă, de mers la facultate, făcută zob din prea mult metal în vârful pixului şi din prea multe vene în creier. şi netrimisă niciodată. şi cam aici am rămas.

în desene. îmi e mult mai uşor să desenez tâmpenii abstracte şi să înţeleg ce vreau eu din ele. şi le ţin pentru mine, întotdeauna. şi îmi e mult mai uşor să-mi scriu mie, cu zece degete şi nu cu un pumn, şi să nu-mi trimit niciodată scrisorile. le las, ca pe anunţurile de închirieri imobiliare, înşirate pe-aici, fără produsul în sine, doar să testez piaţa.

încet-încet, mă duc înspre un soi de darts cu pixul spre monitor. ce nimeresc, aia strivesc, scot orice urmă de fluid, sărez, las la uscat şi apoi pun în tolba de supravieţuire proprie, ca ultimă variantă de hrană.

multe nume scrise. never again.

lung îi cluju', da' şi lat.

2011-06-14T17:03:00.006+03:00

(e, lăsaţi, că n-aţi murit de spaimă, cât n-am scris eu. iacătă, pe scurt, o relatare ca de la bloggerii ăia meseriaşi, pe care-i aveţi toţi în blogroll şi nu-i citiţi niciodată.)

prima zi. sunt cu autobuzul în cluj, în drum spre, unde altundeva, strada piteşti. mă aşez frumos, ca omul, pe cel mai paranoic loc liber pe care l-am găsit. vorbind cu groparu, îmi spune că tre' să cobor undeva pe memorandumului, drept pentru care întreb un megieş clujean peste câte staţii ar veni asta.

- să tot fie, aşa, vreo şasă. mereţ', mereţ', după care, la a şasa, d-aici, cu asta, vă daţ' jos.

mai stau oleacă, număr vreo două staţii, omul care m-a îndrumat coboară. mă gândesc să mai întreb un cetăţean, să fiu sigur.

- apăi, mai sunt vreo şasă staţii, să ştiţ'.

moment în care mai mulţi călători se vâră-n vorbă, de unde aflu că ar fi patru, şasă, doă şi chiar trii staţii, (variantă primită cu dezaprobare unanimă, ca un biet număr impar, rătăcit în devălmăşia numărătorii de ploi din doi în doi). n-am înţeles nimic şi mă hotărăsc să-ntreb mai încolo, că oricum, nu mă grăbeam nicăieri.

la următoarea se urcă un cerşetor. da, şi la cluj. are multe haine pe el, şi cred că tocmai am descoperit încă o tactică de-ale lor: iarna îi vezi numa-ntr-o bluziţă de pijama cu şosete, negri de frig, iar vara vin cu pufoaica pe ei la lucru, să vadă lumea cât suferă. drept e, că nici să le dai bani să se dezbrace parcă nu-ţi vine. textul e arhicunoscut: "'mgniezău.. aveţ.. posibilitatea.. mare.. sfântu'.. ajute.. sănătate.." - turuie ca din prompter, fără intonaţie. şi mă uit la el. liniştit, omul se plimba cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi, cu ochii într-un ziar, pe care-l citea în timp ce recita, cu o uşoară încruntare de la concentrarea depusă pentru atenţia distributivă. m-am simţit de parcă am intrat fără să vreau la el în birou şi l-am deranjat din pauza de masă.

încă o staţie. se urcă o mamă şi un copchil de vreo 4 ani, care copchil începe să escaladeze scaunul de lângă mine. îi dau o mână de ajutor şi-l aşez pe scaun. puştiul, frumos foc, nici nu se-aşează bine că-mi trânteşte un

- mulţumesc!

de răsună autobuzul. la două secunde distanţă, îmi vâră un dos de mână sub nas:

- am ceas!

există copii pe care n-ai cum să nu-i iubeşti din prima. pe încheietură avea un cesuleţ cu verde şi galben şi cu nişte michimauşi, drept pentru care, am făcut cunoştinţă. îl cheamă andrei şi se duce la serbarea de la el de la grădiniţă, unde are să fie un câine "mare, nu mic!", de altfel, cel mai important câine de la serbare. andrei e un puşti care vorbeşte mult şi coerent iar maică-sa e toată un zâmbet.

cobor la un semafor, între staţii, pentru că - evident - am ratat staţia corectă. şoferul mă priveşte cu reproş:

- apăi, dacă cinci persoone v-or zis unghe să coborâţ'..

în sfârşit, ajung la groparu. el spune că nu-i corporatist, dar îl trădează ţigara fumată la colţul firmei. mă ţucă până şi din ochi, apoi mă ia şi mă-ndrumă rapid spre ceva locuri de pierzanie ale clujului: gambrinus, irish pub, fundul someşului. pentru un sibian mutat în cluj, la fel ca şi pentru un clujean născut în sibiu, groparu vorbeşte cu viteza unui craiovean din bacău.

aleg să ajung în gambrinus, care se pregăteşte de concert maya, împlinesc oamenii ăia un an de zgomot şi-şi lansează şi-un videoclip. mă pun, ostăşeşte, pe băut. jagermeister. nimeresc cu numiţii richard, roje şi benny, toţi, români pursânge, cu care terminăm jagerul din gambrinus, că era prea mult şi nu mai aveau oamenii ce face cu el.

seara vine cu un fel de muzică de la electric brother, într-o curte interioară cu pereţi înalţi, unde mă văd cu redcrew şi kidu’, care erau la lucru, deci nu i-am deranjat şi-am plecat repejor. merem la concertul maya, unde fac cunoştinţă cu mişu călian, apoi omul se duce în treaba lui de solist. la cântare, lăsăm fiţele deoparte şi ne punem să bem ca nişte copii de trupă veniţi dintr-un marş prin bărăgan, theodora vrăjea artişti, groparu dădea retweet-uri şi aminda era ca un fel de rogue din x-men, că de te-apropiai cât să pună mâna pe tine, picai din picioare. când era muzica mai în toi, groparu cu theodora şi cu mine ne-aruncăm direct în mijlocul mosh-pit-ului, fază la care urcă aminda pe scenă şi cântă o bucată de cântec cu maya şi cu mişu, de mă aşteptam să văd sutiene zvârlite pe scenă, ca la concertele limp bizkit, dacă fetele din cluj ar purta, vreuna, sutien sau dacă maya ar cânta ca limp bizkit (stilul abordat: un melo-folk-rock).

după care decretăm, aminda, theodora, roje şi cu mine (care habar n-aveam), că trebuie să ajungem în my way, să ne ostoim cum trebuie cheful de hăuleală. groparu a fugit că avea nu ş’ ce treabă cu o gagică, de ne-a-mpuiat capul cu ea, îi tot zicea "nevastă-mea" (mă rog, treaba lor cum se-alintă, am auzit şi mai rău). care, în my way, n-am stat prea mult, că nu ne-a invitat nimeni la hăulit, iar noi suntem civilizaţi şi nu dăm buzna pe scenă, să cântăm ce vrem noi. drept pentru care am ajuns în taufăr (care cred că se scrie taufer), unde roje a băgat pianul şi microfonu-n priză ş-am stat s-ascultăm un piano bar ad-hoc până pe la un trei şi ceva, când “hai acasă”, care-am ajuns în pădurea baciu, aia cu iele şi extratereştri, unde am şi răpit doi, iar pe restul i-am pus pe fugă sau i-am otângit. păi ce, numa’ ei?! după care fix am adormit înlăuntrul patului, de nu m-am mai trezit până-n zori, că mă uitam pe geam şi speram să fie 12 ziua, şi nu vreţi să ştiţi cât de cumplit înjur în gând, să nu trezesc toată casa.

mai departe, să vă zic ce gazdă genială poate să fie aminda, care a plecat o zi ş-o noapte să cânte în deplasare şi mi-a lăsat două rânduri de chei pe mână, de la casă şi de la maşină, de parcă eram cămătarul ei personal şi ne ştiam de când eram mici. aminda stă într-o casă cu grădină, în ceea ce am aflat că se numeşte dâmbu rotund, un loc de poveste, pe deal, că aici străzile au înclinaţie de derdeluş extrem, de-ţi vine să-ţi durezi casă numa' să vezi iarna cum se duc copiii la vale pe sănii. aşadar, după ce am făcut ochi în mod corespunzător, m-am trezit cu maşina prin cluj.

dacă eşti din altă ţară şi ajungi în cluj, cu maşina e mult mai simplu decât cu autobuzul. pentru început, benzinăriile din cluj nu au harta clujului. nici măcar de vânzare. ospitaliere, benzinăresele mi-au oferit hărţi pentru bucureşti, arad, viena, budapesta, serbia, europa, ungaria, românia şi, probabil, aveau şi pentru beiuş, dar nu cluj. foarte de ajutor mi-au fost. în schimb, publicaţia clujeană "piaţa" prezintă (din ce-am înţeles, la fiecare ediţie), o hartă a clujului, pe detalii, denumiri şi intitulări, la mijlocul dânsei. bravo, publicaţia clujeană "piaţa"! bravo!

spre seară, adela îmi spune la telefon că şi-a “scrântit piciorul”. nasol, zic, imaginându-mi că are o gleznă cât toate zilele, pulsatorie, tumefiată şi tristă. şi ajung s-o văd (pe adela): pe tocuri, proaspătă ca o floare de mai, şontâcăia, ce-i drept, din stângul. şi apoi îmi descoperă leziunea: avea un deşt (arătător sau mijlociu) învineţit la ultima falangă şi ieşit puţin din ambientul general. noroc că adela poartă păr lung şi mănâncă cireşe, caracteristici care-i dau un farmec aparte, de glumeaţă şoldie.

mno, şi, după aia, următoarea zi, parcă ştiu c-am mers la picnic, pe malul unui lac, care era mare şi impunător şi avea un han pe partea ailantă, unde cânta un domn la o nuntă şi am auzit şi ghiersuri maghiarice, de unde mi-a tradus aminda că "o balenă care zboară", "ce intră trebuie să şi iasă" şi "când oi creşte mare, ţi-oi f*te un şut în fund". deci, e adevărat ce ziceau ăia de la timesnewroman: limba ungurească e o înşiruire de sunete alese la întâmplare.

la piano bar (aminda & roje, marţi & duminică, taufer, cluj, românia, duceţi-vă, ignoranţilor), au venit şi trei fiinţe prietene cu aminda, adică ioanandrelena, care erau ca cele trei graţii, care eu sunt fan elena, că face poante de-mi fac tricou şi cu ea, nu numa’ cu irina ursu, care e tot la spălat, tricoul, nu irina.

ş-apoi am făcut un mini drink club, care băi, ştefane, îţi mai aduci aminte cum ai ieşit tu de la mine din baie, liniştit, cu capacul de la wc, decretând că "s-a desprins"; ei bine, acuma a fost ok, că am băut pentru stomatologi, "noi începuturi" (aici, aminda a scos cărămida originalităţii şi-a dat cu ea de masă), iar elena sigur a făcut o poantă foarte tare, nu mai ştiu care, dar am încredere în ea.

oricum, am ajuns în minunatul sat popeşti, unde m-am împrietenit cu un cal pe care-l cheamă ariston, ca pe ăla din şatra, nu ca pe ăla din altex, şi era închis la restaurantul sătesc, deci am mers pe deal cu fiecili, am cules grâu, ne-am făcut fotosinteza şi-am făcut poze din care pariez că nu scap netăguit pe facebook.

şi poate vreţi să ştiţi unde fac repetiţii cei din trupa hazard, care e o casă cu etaj şi un ditamai cireşul în curte şi nişte răzoare de ceapă mai încolo, de stai şi te gândeşti cum de nu i-ai văzut încă la tezaur folcloric, să intre imediat după melodia aia cu calul alb şi fata (mulţumim, domnule dumitru fărcaş).

şi n-aveţi voi idee ce mişto e-n cheile turzii. ce-i drept, nici eu n-aveam, dar acum e musai de-ntors şi stat un week-end. trasee de cocoţ pentru toate levelurile, stânci de sărit în apă, apă, stânci de rapel, peisaje de stai în cap, plăji, pietre, cărări, soare, o bunăciune de ospătăriţă frumoasă de pici la restaurantul de la intrarea-n chei, şi dacă mai ai noroc şi de-un câne pe care-o cheamă baha, şi care e un fel de veveriţă-şobolan, neagră, lungă şi lucioasă, dar foarte simţită (cluuuj, no), e şi mai mişto. acolo am fost cu fiecili (amindrelena) şi cu un ficior, robert, pre numele lui, care am înţeles că nu tre’ să spun că e “turmenegervunk”, că îl caută oamenii ăia înnebuniţi.

azi sunt în aceeaşi vacanţă ca şi ieri, şi alaltăieri. groparu, fiind obligat la viaţa lui să meargă la lucru, s-a întors azi-noapte dintr-a doisprezecea poruncă a lui hercule, deci abia azi a reuşit să stea la o masă cu mine şi să vorbească liniştit şi calm vreo jumătate de oră (l-am înregistrat pe ascuns, descompun eu acasă mp3-ul, îl ascult pe-ndelete, vreo 4 ore, la viteză redusă), care am ajuns la concluzia că îşi face aniversarea de-un an cu gagica aia a lui, "nevastă-sa", pe barcă la mine. dacă n-o fi un an, nu-i bai, îs doi. hai, maxim trei, să le mai crească şi pruncul, să fie ca-n waterworld.

fiind soare, am să revin laumomendat cu echinocţii d-ale mele, deocamdată na-vă doar o tură de nieaouwn.

acestea fiind spuse, io mă duc să caut un cargus, fan courier, dhl, ceva. am de trimis nişte elemente etno-goa către anuşca, drept răsplată că îndură atâta bucureştiul, unde e mişto să locuieşti, dar doar cât să te trezeşti să pleci în călătorie.

ce mai găsesc pe facebook.

2011-06-11T17:44:00.000+03:00

Raluca-Lelia Negru: Intrebare pentru medici !!!Dar nu numai...DE CE TRANSPIRA PALMELE CAND AI EMOTII? Se secreta adrenalina si da hipersudoratie palmara?Dar de ce numai palmele???

Florentina Severin: la nivelul palmelor ai glande sudoripare ecrine aflate sunt control colinergic si adrenergic, cresterea temperaturii cutanate determina stimulare colinergica si hipersudoratie pe tot corpulinclusiv si palmele iar stressul emotional determina doar sudoratie la nivel palmar:)

că mâine, staţi liniştiţi, scriu despre cluj.

ce citesc vs. ce-aş vrea să citesc.

2011-06-10T09:00:00.001+03:00

.. pentru că e o mare distanţă, cam vreo 250 de ani-lumină, din dendrită-n dendrită, între neuronul ocupat cu cititul şi cel ocupat cu tânjitul. când se-ntâmplă să aibă legătură directă, atunci e mişto, se întâmplă ceva.

mda. frivulgrivialul zilnic vs. chestiile mele.

mi-am cam pierdut chestiile mele. m-am mutat din loc în loc, am lăsat cărţi în urmă, iar pe cele - foarte puţine - pe care le-am luat cu mine nici nu le-am mai despachetat, la gândul că s-ar putea să mă mut iar. şi le văd de multe ori cum stau acolo, în spatele frunţii, stive ascunse de diverse tâmpenii pe care le-am mai pus eu deasupra, cu timpul.

basculante, pescadoare, petroliere, avioane de frivulgrivial. de balast nefolositor. măcar prundişul e bun la nişte chestii, dar porcăriile pe care am ajuns să le citesc sunt ab-so-lut inutile. mi s-a acrit de citit bloguri, aceleaşi şi aceleaşi şi aceleaşi lucruri neimportante, neinteresante, incolorodosipide, povestite, filmate şi fotografiate pentru treizeci de pixeli de trend ascendent pe graficul vizitatorilor. când dau - de obicei, buzna - pe un blog nou şi mişto, mă bucur ca un copchil care a găsit o jucărie nedesfăcută din ambalaj pe stradă şi o ia şi-o duce acasă, în secret, să nu-l vadă alţi copii şi să i-o ceară sau, mai rău, să i-o confişte proprietarul de drept.

aşa păţesc şi cu oamenii. dacă-ntâlnesc (raaaaarîîî) un om care-mi place, îmi vine să-l iau deoparte, să-l izolez de toată lumea, că-i rea şi proastă, şi să-l ţin aşa, colecţionat, în insectarul din capul meu, unde să mă joc cu el când vreau eu. sistemul poartă numele de "harem"; ei bine, oamenii ăştia formează haremul meu social.

mi-ar plăcea să citesc, pe bune, versetele satanice. şi să nu le las de izbelişte aşa cum am făcut de fiecare dată. şi am să termin de citit dune, clar. şi cred că mă apuc de nişte cărţi pe care le-am mai citit. pentru că, la cât sunt de refractar la noile valuri de scriitori, prefer să merg pe reţete deja probate de timp şi de mine. să vedeţi voi cum mă-ntorc la mark twain, spăşit, fără nici o altă doleanţă în afară de a mai da o tură prin tom sawyer & huck finn.

şi, în cele din urmă, aş vrea să citesc ce scriu când mă îmbăt. dar să mă-mbăt de-adevăratelea. ăla cred că este singurul moment din viaţa mea în care aş spune cu voce sau cu taste nişte lucruri pe care le spun cu puls în fiecare zi.
din nefericire, nu reuşesc să mă îmbăt. şi nu se poate spune că n-am încercat, 'tu-i gura mă-sii. măcar am învăţat lucruri noi zilele-astea, de la un jupân braşovean pe care-l cheamă nae; spre exemplu, acum ştiu să desfac o sticlă de bere cu o altă sticlă de bere.

shakespeare and flower, sitting in a tree.

2011-06-08T08:56:00.005+03:00

bun, am înţeles, n-avem de ales.

o savană de ţară, un popor de suricate. the meerkat manor, o telenovelă plasată, oximoronic, în aer liber. ierarhiile şed în clanuri, în influenţe, în vigilenţă şi în forţa brută acumulată. sursa de apă şi mâncarea sunt în primul rând ale celor mai puternici, ăilanţi se descurcă aşa cum pot: vasalitate în alb sau "ie-ţ' căţaua" şi du-te în altă parte, vezi cât noroc dă peste tine. nici la "peer pressure" nu stăm strălucit: nimeni nu e prieten pur şi simplu, ci întotdeauna pentru un câştig din piramida maslowiană. şi mai întristător este faptul că astfel de contracte sociale îi vizează, din ce în ce mai mult, treptele de bază.

la răstimpuri, indivizii mai vigilenţi se ridică-n două picioare şi scrutează temători împrejurimile. ei sunt gardienii, vizionarii, inamicii ignoranţei şi păstrătorii realităţii panoramice. "the big picture". fără ei, am fi de mult oale şi ulcele, băltind în bezna vizuinilor şi uitându-ne tâmp şi bidimensional la bulgării de pământ care ne servesc de casă şi de masă. aceşti indivizi aleşi ne oferă, cu o parcimonie generoasă, o a treia dimensiune a vieţii: cea de conştientizare a copleşelii. a le nesocoti observaţiile înseamnă a suferi de o nesăbuinţă vecină cu moartea, în condiţiile în care şanţurile de pe creier ne sunt trase cu rigla, ca graniţa lu' stalin.

pentru că adevăraţii stăpâni ai locurilor sunt "cu una" mai sus în lanţul trofic: prădătoarele zburătoare, vulturii, fiinţele ale căror secreţii cornoase sunt mai periculoase decât toată populaţia unei vizuine.

la partea de substanţă, de vene şi artere, ne ardem de nu ne vedem şi nu prea avem ce face. nu suntem în stare să ieşim (cu adevărat) în stradă să ne strigăm dracii către jaful şi ruperea generalizată pe care-o faceţi. dar ne lăsaţi să trăim, sadic, ca pe porcii cu trei, două, un picior.

bă, da' o şi merităm.

ieri-dimineaţă am prins o bucată de conversaţie într-o baie, între doi domni, ambii, "colegi" de muncă, agricultori, fermieri. unul - ăla dominantul - intrase să facă un pişu, celălalt - the sidekick - rămăsese, cuminte, afară, să susţină dialogul.

- .. a făcut medicina, şcoala de doctori, la timişoara. şi are fermă de pui, de vaci.. tu ştii câţi bani are ăla?! 'tu-l în gură să-l f*t!
- auzi, da' tu de ce nu te apuci de asta?
- io?? băga-mi-aş p*la-n ea de vacă!

de. cine are noroc, are.

la recitire, îmi dau seama că nu m-au ajuns/cuprins blazarea, sictirul şi neimplicarea în scris, deşi sunt mai mult decât prezente în realitate. la (re)capitulare, e posibil să scriu mai bine şi mai detaşat, dar să simt mult mai acut anumite lucruri de care nu mai doresc să mă apropii. vreodată.

deci, cluuuuj.

2011-06-05T22:29:00.004+03:00

mă.

treaba-i în felul următor, ca să n-avem discuţii: pe data de 10 a lunii curente, adică iunie, adică peste 5 zile, ajung la cluuu*. acolo, am să am treabă în prima zi, dar în următoarele 5, în care am să rămân ticăloşeşte, am să fiu tare liber şi pus pe socializare. adică nişte caracteristici care se intersectează în fix 0.007% din toată viaţa mea.

ceea ce-nseamnă: gropare, păţăşti. ştii c-avem de cântat. amindă, ştii c-avem de cântat cu groparu (sper că nu vă cunoaşteţi, că vreau să vă fac cunoştinţă. sau, dacă vă cunoaşteţi, prefăceţi-vă că nu. că nu vin des). în 5 zile, amindă, cu tine vorbesc, pariez că ai o scenă, pe undeva, pe care să ne urci în şuturi şi să ne spui: "bă, nu mă faceţi de râs, că am vorbit cu oamenii ăştia". pe care eu nu-i cunosc, dar s-ar putea să-i ştie gropy. ş-un karaoke e bun, că e cu accent ardelenesc şi-mi place.

a, şi nu vreau să mă târâiţi la fr'un #clujtweetmeet şi alte minuni. merem, bem fără pretexte, mâncăm la fel, mă umblu pe unde-mi vine şi nu mă zăpăciţi aiurea, că doar nu ţineţi cu un animal mare şi fioros care mă urmăreşte şi care poate să fie chiar şi un rinocer, ceea ce ar fi destul de zăpăcitor.

mai departe. care mai sunteţi, mă, din cluj? adelă hriscu, ce păzeşti, n-auzi că vin? otrăveşte fântânile arteziene, pârjoleşte parcurile şi fugi pe dealul feleacului, că vin vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, care vine, vine, vine, calcă totul în.. picioare (ce rimă autobazică mergea)!

cu "tu, theodoră" am vorbit deja. a rămas că îhî, are spectacol pe 10. mă rog, ciudăţenii de-ale ei. dar sunt şi alţii, şi alţii. care vă ştiţi că ne ştim, ziceţi, sfioşilor, că eu nu stau acum să mă gândesc la cei 50,000 de români care au emigrat din bucureşti în cluj, plângând dezesperat că ne mai vedem la sfârşitul lumii (adică, iată, 10-15 iunie 2011).

acu', strategia e simplă: văzând şi făcând. ca idee, habar n-am care-i progamul meu de zi şi de noapte, am 5 zile de haos. pot să fiu în zece locuri simultan sau să nu fiu de găsit. asta nefiind o problemă: nu-nseamnă că-s mort, ci că, probabil, dorm. că aş avea de recuperat. cu telefoanele: care e de avut numărul meu, îl are. care nu, nu - puteţi să mi-l cereţi în nemernicia voastră, că de-aia există internet pe lumea asta, să facem schimb de numere de telefon, să ne-auzim vocile şi să fie, aşa, o feerie sinergetică a comunicării. care, şi eu, în nemernicia mea, pot să mă întreb ce-i aia.

a, şi, cluju': dacă nu sunteţi în cluj cât îs eu acolo, nu sunteţi ardeleni, mă! sunteţi români d-ăia de la caracal, cum am văzut eu acum câteva zile.

deci, asta am avut de zis, că am de băut în seara asta. ieri am avut o zi ceva mai ciudată.

ş-un cântec.

*j.

stop. wizard time.

2011-06-04T08:06:00.001+03:00

Artsy stuff, especially music stuff. A post written in a certain manner, for the high-school kid that I’ll never stop being.

You know how they say about musicians that are struck by genius: “they are (were) so ahead of their time!” Well, I say this entire thing with “he was way ahead of his time” is screwed up. I mean, what the hell, what time are we talking about? Wagner, Beethoven, Mozart, they have been said to be ahead of their time. Same goes for writers: e.g., Poe, Whitman (not one of my favourites, but a badass motherfucker, nonetheless) – both of them rather frivolously labeled with the ahead-of-time tag, because, you know, they’d probably been glimpsing into the future, trying to skip steps and make their way into the history of awesomeness. And some fucked-up part of history agrees with this: any totalitarian regime at your choice sometimes glanced at some weird dudes that were playing music, carving, painting or whatever they were doing and said: “hey, you’re cutting lines, you’re getting ahead of your time, don’t cheat! Get back and start falling in line, you pricks, or you’ll feel the wrath of the real time deal. Which is us!”

But now we’re pretty much through with totalitarian dudes. We’re a free country in a free world (rrright) and we’re surrounded by all sorts of freedoms. And the freedom of art is one of the most important ones and also one of the largest expressed ones. The problem is that we’re still having tons of trouble accepting the quality over the quantity. Yes, we’re periodically hit by tsunamis of lousy art trends and their proselytes (music, movies, you name it), but I refuse the lack of comparison with the quality stuff, no matter how absurd it may be.

Because, no matter how absurd it may be, every once in a while, I remind myself what crap is. It helps me better understand the entire situation. I expose myself to bad art for a very short period of time: crap music (be it live or recorded), crap art galleries, even crap architecture. I know, what you’re going to say: I live among these things every single day, I am exposed to them no matter what. Not true. In time, I’ve created a halo, a “bubble”, a firewall, call it whatever you want, around myself. And I rarely let stuff in. Most crap, I don’t even feel, it’s dissolved by the firewall. And it works just fine – keeps me a little less insane. So, by “exposing myself” I mean disabling the firewall and let crap in for a very limited period of time. During which I compare: Andra and Nina Simone. Florin Chilian and Iron Maiden. Marius Moga and Mike Oldfield. La Bloc and M*A*S*H. Cărtărescu and Mark Twain. And I laugh. At this step, the exposing is complete and I’m more of a misanthropist and elitist than ever. Which is a good place to be.

(You might have noticed I gave the “bad” examples only from Romania; also, used different styles in my comparisons. Aside from the fact that every comparison is an absurd comparison (by the way, “absurd” is a fancier word for “subjective”); this is because, even when it comes to bad music or bad writing or whatever, Romania sucks way more than the rest of the world. At least, the people abroad are struggling to make the most of their crap, quality-wise. Lady Gaga FTW.

***

I’ve annoyed myself.

So, yes. People who are ahead of their time, the misfits of their cultural era. The ones who didn’t really understand what their time was all about. What a pile of monkey muffins. All these guys, they fucking make the time. They are the cornerstones, they are the landmarks that set the time. The rest of the morons - fuck off, they are (were) way behind of their time.

Besides, there is no time for people like these.

“A wizard is never late, nor is he early, he arrives precisely when he means to.” – Gandalf the Grey

slow rewind.

2011-06-01T01:11:00.000+03:00

când văd trecând, pe-o stradă în câmp, noaptea, cu copaci de-o parte şi de alta, care se unesc deasupra străzii, lumina tunelescă a maşinii din faţă, de la 50 de metri, mi se face brusc dor de zăpadă şi de scârţâit de ghete.

în rest, licăriri de ochi care se decantează singure-n factori primi. that would be the present tense.

stop. nyieaouwn. stop.

2011-05-30T04:25:00.008+03:00

great breakfast.
amazing dinner.
fantabulous week-end.

went to vadu, today. yes, i wanted you to know that.
they got a fence, now. and parking spaces. and noisy tourist families. brought sofas and chairs. of mauve and white "bio-leather". that entire place is starting to look like a "knicks" cap wore by a rapa nui inhabitant.
no asphalt, though. yet.

deserted beach. no people, no seagulls, can't remember the horizon. made me porcelaining a little in my mind.
got just around 50 bites - considerably fewer swarms of mosquitos than last year. (however, the "autan" post-it in my soul is still there.)
the sea was great, though.

[..]

fell asleep shortly after entering the hotel room. woke up.. about now. the guiltness.
could def'n'ly. def'n'ly. def'n'ly use some cold, dry, red wine.

the orchestra arrangement arranged for some seriously slow speed sundance kid.
i will go to sailing school. just so i can fall asleep again, right after docking in a port of perfectly-accentuated britanians.

got no music for you, today. but i do recommend "on the beach" and "looking for the summer". only if you could def'n'ly. def'n'ly. def'n'ly use a scent of scotch in your sea glass.

fără calapod.

2011-05-28T20:11:00.006+03:00

i almost never take anything out of its context. i always try to see the big picture. this makes no exception.

printre multe alte drăcii care mă bântuie, e asta cu "fără calapod".
într-o vreme din altă viaţă, am înţeles ploios că distanţa e de fapt un astfel de obiect lustruit prin muncă grea de calfele de cizmar.

într-o altă vreme din altă-altă viaţă, am trăit scurta experienţă de a lucra cu teatrul masca. acolo am făcut primele salturi mortale, acolo am învăţat să jonglez, acolo mi-am zdrelit diverse încheieturi căzând de pe catalige şi tot acolo n-am înţeles mare lucru din ce mi s-a întâmplat, reuşind să acumulez frustrări culte şi căutături roentgen oarbe. în final, toată şarada asta cu mine însumi s-a dovedit a fi un lucru bun.

pentru că am priceput, totuşi, ceva. o regulă elementară a existenţei pe scenă. după o repetiţie în care ne tot împiedicam de pantaloni (pereţii ăia paraleli din laterale, care determină intrările în scenă), mihai mălaimare ne-a adunat şi ne-a spus următorul lucru (nu citez, că nu mai ştiu, dar ideea asta este): dimensiunea unui actor stă şi în modul de mişcare fizică, pe scenă. a te atinge accidental de pantaloni sau de altceva înseamnă să-ţi limitezi proporţiile la scena aia şi la obiectele neînsufleţite de pe ea, să iei atenţia publicului de pe actor şi s-o duci, pentru câteva momente cu bătaie lungă, spre un perete care, de fapt, nu există. înseamnă să fii măsurat din pantalon în pantalon, să devii una cu recuzita, cu butaforia. a te mişca fără să te atingi de nimic îţi dă o dimensiune infinită. nu există cuantificare corporală.

gâştele, spre exemplu, sunt infinite în zbor şi prin apă. ce zic eu: animalele, în general - mişcarea şi "fiinţarea" lor naturală este de a nu atinge nimic din ceea ce nu vor să atingă. iar ele nu-s în branşa actoriei, spre deosebire de oameni.

am ajuns, după o scurtă perioadă de masochism, să urăsc calapodurile. bine, nu pe ele propriu-zis, ele fiind nişte biete obiecte interbelice de lemn, ridicate la rang de concept de oameni care se ghidează după "aşa e normal", "the unwalked paths are unwalked for a reason" (fuck you, jerry seinfeld), "everybody does it" şi, preferata mea, a deadline: "e mai bine aşa, acum".

în timpul liceului, încercând să mă tragă la liman din nu-mai-ştiu-ce pasă amoebică de viaţă, tata mi-a zis o chestie (din care, evident, am înţeles ce-am vrut eu): dacă stai într-o cadă de apă fierbinte, e bine, e comod, e sigur. la urma urmei, baia e locul suprem al intimităţii într-o casă. dar, continuând să stai acolo, apa se răceşte şi pielea ţi se-ncreţeşte. după nişte ore, dârdâi, devii vânăt. după o viaţă, mori înecat. this little story added its meager contribution to the fact that, in my own way, i'm more of a rain/sun/storm/outside kind of guy. (ironically, a reality that, at the moment, i think is a little off my dad's grasp, when it comes to me.)

people suck at being natural. that wouldn't be such an issue, because we're all used to that. but people also suck at being fake. again, not a big problem - everybody knows that good actors are rare and mostly dead, dying or old. the problem is the fact that they need those hypocrisy sunglasses and those "dunce" white canes that really hold no metaphorical superpowers.

because, fuck,
what do you do when you win? party!
what do you do when you lose? party harder!

out of the chute.

buşituri, piedici şi accidente în(tre) sinile mici şi mârşave ale tuturor. while performing. tisk tisk.

Volunteer Ltd., but not very.

2011-05-24T23:34:00.010+03:00

(din categoria "lung, dar merită citit şi ascultat".)

despre voluntari. nu despre ăia cu numele, ci despre ăia cu fiinţa.

voluntarii sunt o specie de oameni aparte. de fapt, e greşit spus "o specie". sunt mai multe specii de oameni, adunate în acelaşi loc pentru o chestie. chestia poa' să fie orice fel de cauză ajunsă în pragul disperării şi care nu mai poate fi salvată, concret, decât de o acţiune rapidă şi punctuală de genul voluntariatului. şi aici sunt cu droaia: oameni cu boli incurabile, clădiri istorice în pericol de demolare de către interesele financiare haine ale "celor răi", nişte dealuri cu iarbă şi copaci care conţin aur sub iarbă şi copaci, plantări de alţi copaci, curăţarea unei ţări de gunoaiele pe care le aruncă restul de 95% din populaţie, o jumătate de milion de maidanezi într-un oraş de 2 milioane de oameni, 54 de cai din deltă, un parc ameninţat de desfiinţare, piste de bicicletă şi, evident, donarea de sânge.

ce-i mână pe ei în luptă.

individualismul, paradoxal. deşi trag neabătut în aceeaşi direcţie cu toţii, fiecare din ei are problemele lui. angst-urile proprii, frământări metafizice semiconştiente, lupte personale pierdute. multe. da, toţi avem d-astea. complexul de inferioritate şi complexul mesianic, unite şi interşanjabile. doar că ei, voluntarii, au găsit o metodă a naibii de răsplătitoare să-şi aline subconştientul: se strâng toţi la un loc şi se luptă să rezolve cauze care, dacă laşi lucrurile să meargă de la sine, sunt natural pierdute. şi nu că se luptă - se-ndârjesc de zici că viaţa lor depinde de asta. de cele mai multe ori, efectul direct al cauzei respective asupra lor, personal, este neglijabil. dar psihicul lor nu concepe aşa ceva - principii de mult şutate din propria existenţă sunt scoase la iveală şi înfipte drapelistic şi patetic în noul ţel.

şi sunt organizaţi. sunt oameni deştepţi printre ei (nimic extraordinar, procentul e cam la fel ca şi la ceilalţi, non-voluntarii), care şi-au dat seama că se pot face lucruri formidabile dacă există o organizare serioasă a cauzelor, resurselor şi oamenilor. asociaţii, fundaţii, organizaţii non-guvernamentale - toţi oamenii care activează în ele îşi pun în joc şi creierul, pe lângă înverşunare, energie, bani şi alte resurse.

în general, mişcările sociale de cam orice fel sunt generate şi întreţinute de tineri - am mai zis -, acolo-i clocotul, acolo-i energia. mame, taţi, liceeni, studenţi, salariaţi, artişti, corporatişti (nu csr, ăla-i voluntariat cum îs eu popă), şomeri, tocilari, amante, rockeri, găsiţi de toate. şi sunt cu toţii tâmpiţi. să dormi şi să mănânci aiurea, să te pui singur în situaţii igienice reprobabile, să-ţi dai banii din buzunar.. pentru ce? ca să ai confort psihologic şi să te simţi tu mai bine, că ai salvat.. ceva? cu toate astea, mişcările voluntare, mai ales cele spontane, au succes, sunt valorificate politic, intră pe canalele de presă. de ce? simplu: o acţiune care lasă, pe alocuri, logica deoparte funcţionează cu un mare cârlig afectiv. declaraţii, poze, patetisme, şantaj emoţional, nimic nu-i prea mult pentru a face pitch-ul. iar bulgărele ăsta, cu o rostogolire bine coordonată, se măreşte absolut logic: oamenilor începe, încet-încet, să le pese. ceea ce e foarte important.

nu cred că ai cum să fii voluntar (în special pe chestii de viaţă şi de moarte) fără să ai următoarele caracteristici: compasiune, milă, iubire, ură, determinare; şi, mai important, fără să le ai pe toate activate simultan. iar compoziţia asta chimică, pusă laolaltă cu personalitatea şi caracterul unui individ, poate deveni volatilă. normal că mai dai şi chixuri, normal că mai dau şi "ăia răii". sunt cazuri - puţine, ce-i drept - în care voluntarii fac mai mult rău decât bine, şi nu fac decât să precipite sfârşitul cauzei lor. ideea aia cu "save the whales" ("save the snails, save the trees, save those bees" - parcă aşa era) had a very nasty side-effect: navele care vânează balene s-au pus mult mai bine la punct de când peta (care, de fapt, e o minunată afacere) sau alte organizaţii pentru protecţia animalelor sunt pe urmele lor. rezultatul sec este o eficientizare a vânătorii de balene. nobody really cares about it, because everythings happens way out on the fuckin' sea and not in your backyard.

dar, pe lângă poveştile de genul ăsta, cu prea puţini sorţi de izbândă (cu cât te-ndepărtezi mai mult de zona în care trăieşti, efectiv, cu atât cresc şansele să pierzi lupta - kansas activists will always get their asses kicked in the middle of the indian ocean), există şi alte poveşti, cu o rată foarte mare de succes. voluntarii au învăţat să acţioneze în puncte nevralgice şi apropiate. la nivel naţional, regional, judeţean, orăşenesc. pentru că, iar paradoxal, aşa se începe o acţiune de succes, fie ea voluntară sau nu: de sub picioarele tale, din egoism. te pui buricul pământului şi-ncepi să te extinzi.

dar gata cu asta. mai jos aveţi ce s-a întâmplat în ediţia de azi a naturii urbane. genurile de persoane cu care am vorbit la telefon aduc psihanaliza şi profilingul la nivelul şotronului. în primul rând, diferenţa de coerenţă dintre interlocutori e covârşitoare. la fel, bătutul apei în piuă al unora şi mersul înainte către o rezolvare a situaţiei al altora sunt burlesc de antitetice. şi, începând de la asumarea automată a unei poziţii "cu noi sau cu voi" (câteodată, mă prindeam şi eu în horă, involuntar), până la ambiguitatea unora, pe de-o parte, şi claritatea altora, pe de alta, în a pune problema.. ei bine, măcar din punct de vedere al coloanei vertebrale ar trebui să vă daţi seama cum stau lucrurile.

(aici aveţi strict interviurile, fără muzică şi alte chestii pe care le-am spus eu.)

horaţiu olaru - preşedintele asociaţiei generale a medicilor veterinari din românia

antonel pocora - primarul comunei c.a. rosetti

dan curean - regizorul filmului documentar "caii din deltă"

kuki bărbuceanu - coordonatorul de proiecte al asociaţiei vier pfoten românia

o sinteză a situaţiei, aşa cum am înţeles-o eu, cosaşul din iarbă:

sunt nişte sute/mii de cai sălbatici/sălbăticiţi/lăsaţi în libertate care distrug o rezervaţie naturală, unii bolnavi de anemie infecţioasă ecvină.
aspectul de proprietate asupra acestor cai nu există în nici o lege.
sătenii nu au grijă de cai, îi lasă liberi şi îi prind doar când este nevoie de ei la muncă.
direcţia silvică din tulcea a început, timid, să "facă presiuni" asupra sătenilor, deoarece stricăciunile din pădurea letea erau prea mari.
din cauza animalelor bolnave, direcţia sanitar-veterinară a declarat zona focar de infecţie.
sătenii au fost puşi în situaţia de a-şi lua caii acasă - dar, din cauza taxelor mari pe păşunat, a imposibilităţii de a avea grijă efectiv de animale etc., revendicarea s-a făcut mai lăturalnic.
aceiaşi săteni au văzut o posibilitate de a-i valorifica, prin vânzare către samsari.
aşadar, li s-a permis revendicarea ilegală a cailor, prin cutume locale, gen dăngi şi alte semne particulare - fără acte, cipuri şi analize doveditoare.
conform legii (vi/3/j), nici un animal dintr-o zonă de focar nu poate fi comercializat. de aici, a doua problemă flagrantă: sătenilor li s-a permis vânzarea ilegală a cailor către samsari.
în tot timpul ăsta, arbdd (salutări, domnule grigore baboianu, ne ştim de când cu "nu există braconaj în deltă") a luat loc în loja spectatorilor de onoare.
caii au fost supuşi la rele tratamente, pedepsibile prin lege - ştim cu toţii ce-a fost în week-end.
acum, toate transporturile de cai din deltă au fost blocate, până la o lămurire şi o reglementare a situaţiei.

ce se poate face:

lege specială pentru caii din deltă, care să-i protejeze pe viitor de situaţii similare. bună dimineaţa, parlament.
investigaţii privind revendicarea şi comercializarea cailor (ambele, ilegale). bună dimineaţa, poliţie.
îngrijirea animalelor bolnave/slăbite/subnutrite de către medici veterinari plătiţi din donaţii. bună dimineaţa, în general.
găsirea unui loc pentru aceşti cai, unde să poată să trăiască liniştiţi şi să nu distrugă rezervaţii naturale.
cumpărarea şi adoptarea unor cai de către instituţii sau persoane care au posibilitatea să aibă grijă de ei şi să-i valorifice în alt sens decât prin sacrificare.

cam asta este.

şi aici se vede, într-adevăr, cum stau lucrurile. între administraţie, autorităţi şi voluntari. de unde vine scânteia şi de unde pleacă ghiontul. care-s punctele în care să loveşti şi modalităţile de administrare a loviturilor. o mişcare voluntară, ca principiu, este spontană şi nu conţine personalitate juridică. şi iată, într-o administraţie sufocată de birocraţie, ce înseamnă simpla trecere de la un stadiu de mişcare socială incidentală şi limitată la una organizată şi consecventă, cu personalitate juridică şi putere de acţiune care influenţează nivelul administrativ.

cel mai bun exemplu că funcţionează: o mână de oameni au reuşit, în câteva ore, să intercepteze, să oprească şi să descarce un camion care transporta dovada nepăsării, corupţiei şi nemerniciei înţelenite de ani întregi într-o zonă "emblematică", precum spunea domnul pocora, a deltei dunării.

***

am fost voluntar, posibil să mă mai trezesc să fiu. tot chestii personale, pariuri judicioase cu mine însumi, nimic special; găsiţi urme pe-aici, pe blog. am făcut-o să mă-nveselesc - m-am dus în repetate rânduri pentru soare, mişcare şi gaşcă să strâng gunoaie de pe unde şi-a-nţărcat dracul copiii, de prin locuri în care doar gunoaiele ajung. nu-mi fac iluzii - dacă mă duc mâine, în aceleaşi locuri, găsesc situaţia neschimbată. altceva, m-am implicat într-o chestie atât de orbeşte şi de personal încât m-am mirat eu de mine. drept urmare, acum un an şi ceva mă uitam tâmp la ecranul telefonului care-mi spunea că toată agitaţia şi tot efortul s-au dus dracului, but not very; asta după ce mi-o luasem absolut pe nevăzute peste ochi, sub pretextul că "vreau să-mi fac un nume din durerea altuia". înainte de povestea asta, "durerea altuia" fusese a răs-altuia, şi se atenuase. but it looks like it's back, nowadays. şi acolo avusesem cu ceva de-a face. dâng.

cauze pierdute. nu-mi place să pierd. niciodată. fronturile mele-s ale mele, am cum să le ţin sub control, ştiu cum să-mi reglez războiul de uzură. dar pe fronturi de genul ăsta nu există război de uzură - în general, intri cu un deadline bine stabilit şi apropiat, după care nu există meciuri egale. indeed, i am "challenged" in some ways, and this is one of them: egoismul, cinismul şi scepticismul îmi limitează drastic capacitatea de a gândi idealist, dar, în acelaşi timp, îmi arată întotdeauna părţile proaste şi variante lipsite de scrupule de a le ocoli sau depăşi.

în povestea cu caii din letea nu m-am implicat vizibil din două motive. ordonându-le cronologic: 1. nu-mi place să pierd şi 2. când războiul este deja câştigat, consider că e o ipocrizie să te alături câştigătorilor, dacă ai stat pe bară până atunci. dacă e să-mi "fac un nume", nu vreau să mi-l fac din acte de caritate şi voluntariate. da, m-a interesat ce se întâmplă. am urmărit, am întrebat. m-am limitat la a ţine pasul cu ştirile şi la a-mi păsa de noi informaţii. mă bucur că au scăpat. mă bucur şi mai mult că există oameni care ştiu ce să facă mai departe - asta mi se pare extrem de important în situaţii de voluntariat; pentru că mulţi de-ăştia, după acţiunea propriu-zisă, pleacă acasă împăcaţi, cu tolba plină de proaspătul respect de sine - well, i think it's a little more than that.

părerea mea e că am avea o viaţă de-a dreptul mizerabilă fără voluntari. stephen hawking spune că filosofia a murit, pentru că nu a ţinut pasul cu descoperirile tehnologice. cred că are, întrucâtva, dreptate. ei bine, idealismul e încă-n viaţă şi, atâta timp cât lucrurile merg într-o direcţie de genul ăsta, idealismul are sorţi de izbândă.

şi nu, nu cred că m-am trezit să-mi dau cu părerea la spartul târgului. poate am ratat unul din momentele de vârf ale bâlciului, dar, cu siguranţă, vin altele şi mai tari. ia uite roata mare - mai are puţin şi se-nţepeneşte.

p.s. the bluntness and lack of humour in this post come from the very fact that i'm a little stupid in my head and alcoholized, so i chose to write it in this fashion.
p.p.s. "fashion" is a terrible word for a post to end, so here's another one: "motorcycle".

time out, oleacă.

2011-05-22T20:30:00.001+03:00

deci!

mâine (luni) şi miercuri (poimâine), natura urbană se desfăşoară într-o sală de examen. cum ar veni, n-am să fiu în studioul radio lynx şi n-am să vă pun muzici de-alea ciudate, de-ale mele.

ştiu c-aveţi să supravieţuiţi, dar vă trece şi asta.

mai important de ţinut minte e că, de joi (inclusiv), intru-ntr-o vacanţă de vreo lună şi ceva cu emisiunea, timp în care am să umblu creanga prin ţară, ca un haiduc ce mă aflu, făcând chestii haiduceşti, gen, am să iau de la bogaţi (ăia cu care am contract) şi am să dau la săraci (în speţă, mie). şi, când mă întorc, pre mulţi am să popesc. vin cu nişte chestii mai noi ca niciodată.

aşadar!

marţi e ultima emisiune înainte de vară. fiţi acolo sau fiţi pătraţi.

uite-un cântec.

p.s. dacă tot lipsesc de la radio, cred c-am să scriu mai des pe twitter, pe facebook şi pe blog. aşa, să nu vă las de izbelişte, orbecăind pe net.

a fost bestial.

2011-05-21T00:51:00.009+03:00

aseară, la gamers' party.

(paranteză introductivă: ăsta e un post scurt, faţă de cum v-am obişnuit. încă nu mi-am revenit cu somnul, dar urmează să fac progrese intensive în direcţia asta în cele ce urmează. da, am trecut pe litere mici, sunt la mine-acasă. şi nici link-uri nu mai pun, că le ştiţi deja, you freaks.)

aseară, deci, în kulturhaus, la gamers' party: lume multă, lume jucăuşă, console, monitoare cât mine de mari (eu nu-s obişnuit cu chestii de-astea, m-am dus cu încă un metru înapoi la mortal kombat 9). şi, a propos de asta: frate, ce grafică are jocul ăla. deci, m-a rupt, m-a dat pe spate. şi erau nişte băieţi (am înţeles că erau battle kon-ii), care ştiau să joace. numa-n efecte speciale o ţineau. buni rău la mk9. şi, la asemenea grafică, pe bune de nu vreau să facem un concurs de cafteală pe console.

super street fighter 4 - nu ştiu prea multe, că nu mi-au picat des ochii pe el. oricum, am ţinut minte o chestie: jucaţi cu blanka, mişcarea de curentare e foarte uşoară!

la fifa 2011 era mişto când mai auzeai câte-un: "ooooooo!" "gol, băăă!" şi, bineînţeles, "hai, fraaate, fault!". la formula 1 am observat că multe fete băteau mulţi băieţi. ce pot să zic, parcă mâine tre' să vină apocalipsa, nu? pe fifa 2011, pro evolution soccer, formula 1 şi world rally championship n-am apucat să pun mâna, dar, în viitorul apropiat am de gând. am stat, în schimb, vreo 2-3 minute într-un simulator de racing. acum vreau unul acasă.

guitar hero & drum hero: nu v-aţi mai fi despărţit de ele, rockstarurilor! tool, black sabbath, eagles, de toate am auzit acolo. nu ştiu cum e să cânţi la astea, pentru că n-am încercat niciodată. prea multe culori. la mine e mai simplu cu corzi de chitară, dacă mă-ntrebi. băieţii de la paradox n-au fost de aceeaşi părere, s-au dat oleacă mari cu skill-urile lor de guitar hero. oricum, ar fi mişto să facem şi un concurs guitar hero, voce, chitară şi tobe - aşa am o impresie c-ar fi unul din cele mai tari concerte.

playstation move a fost, în proporţie covârşitoare, folosit de fete. nu-mi dau seama de ce, dar se pare că să-ţi pui oponentul jos şi să-l zdrobeşti cu ciocanul este un aspect foarte plăcut de latura feminină a societăţii. şi trebuie să recunosc: la jocul ăsta am avut azi nişte reclamaţii. se pare că unora le-a plăcut atât de mult să vânture prin aer cu mânerele alea, încât s-au trezit azi cu febră musculară. de, mă, sportivelor! din bătrâni se ştie: ca să scapi de febra musculară, fă mişcare în continuare. aşadar, vă urez ciomăgeală plăcută, în săbii şi ciocane.

dacă v-au plăcut jocurile şi le vreţi pentru acasă, nimic mai simplu: www.doogle.ro - făceţi-vă de cap.

ş-am ajuns la muzică. trupele din concert: pentru mine, au fost o revelaţie. a fost prima dată când le-am auzit pe toate live şi, în primul rând, le mulţumesc de-a dreptul personal că au venit, ca un spectator la concert în care m-au transformat.

primii au urcat pe scenă băieţii de la paradox ("pa-ra-dox! pa-ra-dox!"), care au venit cu un fan-base pe care ţi-l doreşti la orice concert de rock. foarte tare, frate, la cât mai mulţi! deci, vreo câteva zeci de oameni energici, din care primul rând mătura scena cu pletele, dând din cap non-stop. la un moment dat, am observat chiar un preacurat pogo! să le dea copy-paste şi să-i pună în videoclipuri, aşa cum umplu ăia colosseumul de public pe computer. şi au un cântec foarte mişto, ceva cu "wake me". de urmărit.

astero: ceva mai mari, cu o vocalistă care-mi ajunge ceva mai sus de umăr, dar care ştie ce-i aia să cânte. (da, laura, ştiu, zici că n-ai fost chiar în formă maximă, bine. dacă aşa cânţi când nu eşti în formă, abia aştept să te-aud când eşti.) iar băieţii au arătat destul de siguri pe instrumentele lor, ceea ce s-a simţit în sunet. ca să vă daţi seama, au un stil uşor în partea de guano apes meets garbage, plus încă vreo 3 chestii pe care nu le-am identificat încă. nu-i nimic, mai am timp.

up to eleven: ăştia-s cei mai experimentaţi, şi s-a văzut. mai prinsesem eu o mică bucăţică de concert în big mamou, parcă - pe-atunci trupa se numea spitfire -, dar n-am înţeles prea bine ce şi cum. ei bine, aseară m-am distrat de numa'. adică, am dansat la ale lor rockăreli, am proferat sudălmi la refrene şi m-am şi bestializat oleacă (care, eu deloc, în ultima vreme) pe un cover rupător la "killing in the name of". şi e al naibii de greu să faci coveruri decente după rage against the machine!

a! încă o chestie: astero şi up to eleven cântă pe 25, luna asta, în mojo. go check 'em out.

aşa, ochiometric, se pare că am avut vreo 350-400 de oameni care s-au perindat pe la noi, prin "festhalle", şi vreo 100-120 au fost hardcore, adică au stat pe lângă jocuri sau pe lângă scenă, ceva de speriat. n-au fost prea mari îngrămădelile, şi asta a fost bine. la fel, m-am bucurat de faptul că, până pe la 0400 zulu, consolele erau toate ocupate non-stop. asta-nseamnă că scopul a fost atins. şi, într-adevăr, se pare că toată lumea s-a simţit bine şi s-a mirat ce e cu ăla agitat, stresat şi zbârnâitor dintr-o parte-ntr-alta, "ăla" fiind eu. abia pe la un 0330 zulu m-am mai ogoit, procesând în minte zecile de priviri mirate care mi-au fost adresate de-a lungul serii şi dându-mi seama c-ar fi cazul să mă scot din priză.

la un moment dat, în puterea nopţii, am avut şi-un incident, amuzant, de ce să nu recunosc, chiar dacă am ras 2 bloody mary extra-spicy imediat după (bune rău. ajungeţi prin kulturhaus - luaţi). nu este legat de jocuri, nu vreau să povestesc, dar nici nu vreau să-l uit, de-aia scriu acum de existenţa lui. a propos, elena de la kulturhaus, dacă citeşti asta, you're my personal hero.

probabil ar mai fi chestii de zis, dar nu-mi vin acum în minte. cu siguranţă, aveţi să mi le amintiţi voi.

şi gata. la sfârşit, mulţumirile merg către: kulturhaus, pentru găzduire; doogle, pentru suportul tehnologic şi uman; paradox, astero şi up to eleven pentru rock; răzvan, pentru suportul uman şi sandwich, ana, alice & monica, pentru cuba libre & bloody mary şi participanţilor, pentru extraordinara participare!

şi, în loc de alte politeţuri, vă zic un singur lucru: mai facem! şi mai mult, şi mai mişto, şi mai tare. fiţi pe fază!

p.s. a! POZE!! toţi cei care au făcut fotografii la eveniment sunt rugaţi să mi le trimită de pe transfer.ro la adresa de mail andi.tutescu@lowden.ro - neapărat cu specificarea autorului pozelor, pentru copyright. le punem pe facebook şi, când punem sus www.lowden.ro, le punem şi acolo, să ne dăm mari.