chestii de făcut prin casă.

da, de când m-am mutat şi am net acasă, iată, am început să scriu mai des pe blog. (poate, la un moment dat, are să mi se facă şi mie milă ş-am să mai scriu câte ceva şi la marea gudrun.)

acuma-s într-o pasă de gânduri foarte domestice, şi de obicei chestiile astea mă ţin până mi se face foame cu adevărat. deci, scurt timp. aşa că profit şi scriu cât să nu uit că-s şi eu suflet de om.

după multă vreme, am făcut piaţa. mi-era dor. mai ales că asta de aici, de la delfinul, e aprovizionată cu simţu' răspunderii. foarte mişto. vreau să devin administratorul blocului dintr-un singur motiv: într-o zi am să intru în piaţa delfinul cu banii din fondul de rulment şi am să cumpăr o vitrină frigorifică dintr-aia plină cu 8 soiuri de brânză, toată carnea de porc şi toate fructele şi legumele, cu accent pe murături. şi după aia pot să-mi depun liniştit candidatura la preşedinţie, am sprijinul provinciei.

un neajuns, totuşi, îl constituie televizorul. în primul rând, vreau mai multe canale. vh1 e undeva departe, vreo 4 discovery-uri se văd cam prost şi complet fără sunet, nu am axn sci-fi şi axn crime - iar aceste cuvinte mă doare rău. aşa, iar ălea porno se văd cu mulţi purici şi tot sare imaginea. cu totul, adică nu doar o muiere, de capul ei. totuşi, am mezzo, ceea ce e bine; dar nu mai ştiu unde e automemorat, ceea ce e rău. bine, rcs-rds e la mine-n bloc, aş putea să mă duc şi să le spun că vreau un upgrade. da' măcar am internet, deci să zicem că mă descurc la aceste capitole deficitare. problema e de fapt alta: mi-e îngrozitor de lene să ordonez canalele în memoria televizorului. mai lene decât să mă duc la rcs-rds şi să le zic să-mi dea mai multe canale. acum vreo 2 zile, într-o dimineaţă, am întreprins istovitoarea muncă de a le căuta pe toate şi a le pune pe-o hârtie, pe căprării. arată ca un ţomapan televizat. chestia asta n-a fost deloc uşoară, a trebuit să mă uit la vreo două episoade din star wars după, ca să mă relaxez. şi acuma stau cu national geographic wild pe 0, cartoon network pe 24 şi cam atât (n-am prins nimic bun pe canalele 1-23). şi deja nu prea se mai poate în ritmul ăsta, e ca şi cum m-aş uita la un singur canal care are un alter-ego.

aşa. îmi mai trebuie vase şi tacâmuri. treaba merge bine, azi mi-a fost donat un wok mare, în care am să ucid de câte ori pot orice tentativă de gastronomie, cunoscut fiind faptul că sunt cel mai mare bucătar. cu condiţia să las deoparte usturoiul şi rozmarinul. (sunt în stare să fac mâncare doar cu usturoi şi rozmarin din care să mănânc doar eu.) am să mai dau o fugă până-n jysk-ul din piteşti, să-mi cumpăr toate prostiile din lume care-mi plac atât de mult.

şi ar mai trebui să-mi iau un sistem de sunet. d-ăstea, 5 + 1, chestii. şi să-mi spăl/recalibrez monitorul, cât încă mai văd prin el. şi mai am de montat vreo 5 spoturi şi 2 rafturi. şi să-mi mai aduc nişte haine, că afară au început să-mi îngheţe oareşce extremităţi. şi, foarte important, să-mi pun un orar de la şcoală MARE, PE UŞĂ. am încurcat azi 2 cursuri. şi tre' să-mi aduc ambele chităruţe, ibănuş şi mireluş, să-mi aduc şi bicla şi s-o repar, să-mi înnoiesc echipamentu' de munte & cocoţat şi să-mi iau haine de biclă de iarnă.

şi, după toate astea, pot să spun că îmi place din toate părţile la mine acasă.

12 strings attached

fix de atâta dispun în momentul ăsta în ceea ce priveşte creierul din propriul meu cap.

fiecare sună diferit. le acordez, de multe ori, după ureche - poate-poate oi greşi.

culmea e că nu falsează niciodată. bine, una plesneşte constant, da' tot timpul se găseşte câte un om mai îndemânatic într-ale depanatului de instrumente muzicale (îndeobşte chitară) care să o reinstaleze.

i still need a reason (.4 or .5) and i still need some wires to plug in. în rest, sunt cu toate la zi.

e, oricum, surprinzător câte cabluri ţi se schimbă de capul lor în capul tău şi cred că m-am înşelat, ăsta nu e personalul de 3, e avionul de 5.

ca şi resurse, nu am nevoie de ceva exagerat pentru a gândi mai departe de 2 luni. problema se pune abia din momentul în care einstein s-a trezit cu faţa la cearşaf într-o dimineaţă şi a bâiguit într-o ebraică aproximativă "!יום נאה של המדע", după care s-a dus să se spele pe ochi să se trezească, tăindu-se la bărbierit când a urlat clar şi sonor "Lichtgeschwindigkeit kariert, dass es!!" (sunt convins că n-a fost aşa. de fapt, era 4 dimineaţa, bertie nu dormise, era după 2 litri de cafea şi tocmai se schimba ora de vară în ora de iarnă.)

aşa că, fără prea multe fasoane, corzile ăstea-s făcute pentru două lucruri: ori cânţi, ori te spânzuri.

p.s. ieri-seară am semnat contractul de închiriere, m-am mutat. stau la piaţa delfinul. primul lucru pe care l-am adus în casă a fost ăla de wireless.

în sfârşit, mă aşez la casa mea. din nou.

am ajuns în acel moment al vieţii. da, ăla în care iar mă mut. (ghinion, nu mă-nsor.)

chiar mi-era dor, adică. nu mă mai mutasem de aproape 4 luni. începuseră să-mi apară muguri de rădăcină, ca la cartofii încolţiţi care stau în beci, aşteptându-şi obştescul sfârşit în vreo tocană sau vreo ciorbă. sau cartofi prăjiţi cu usturoi, mărar, pătrunjel, ou şi caşcaval, dacă mi-e foame sofisticată.

deci, sunt în primul pătrăţel al jocului. la "start". îmi caut loc de stat. eu joc cu tunul ăla mic şi argintiu şi nu vreau community chests în primele 4-5 ture. serios, e foarte mişto să cauţi. bine, e prima zi, nu mă aştept să fiu dat pe spate de ce văd. aflu cu uimire la telefon că vreo 3 garsoniere sunt curate, ceea ce mă îmbie nespus să mă prezint la vizionare cu o căldare de noroi. după o plimbare privind fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, prin locurile de joacă ale câinilor. da' hai să nu fiu chiar nedrept, faţă de celelalte (nenumărate) dăţi în care m-am conversat politicos cu proprietarii sau agenţii imobiliari, de data asta am auzit vocea crizei la telefon: băieţii nu mai sunt atât de siguri şi de aroganţi, îmi răspund la toate întrebările direct (adică nu răspund cu "a, e mare, să ştiţi!" dacă-i întreb câţi metri pătraţi are stabilimentul, şi nici cu "are de toate, veniţi s-o vedeţi!" dacă vine vorba de cum e utilată).

la vizionări e foarte mişto. vreo doi mă tutuiesc (da, ştiu că am trei creste, dar îs înăltuţ, n-aş spune nici că-s anorexic şi mai am şi o voce cam groasă). sunt dispuşi să negocieze şi chiar să-mi dezvăluie micile trucuri care-mi pot face viaţa minunată în noua mea căsuţă: aragazul merge foarte bine, deci îl pot folosi pentru un ou-ochi, o ciorbică, să nu mai dau banii pe toate porcăriile de fast-food. yes!!!! life coaches să vă faceţi, bă!! maşina de spălat e nou-nouţă, pot să-mi spăl orice haină acolo, chiar şi plăpumi; dar (şi aici surâde serenissim) oricum nu am nevoie de plăpumi, pentru că e nemaipomenit de cald iarna. de altfel, ăsta e motivul pentru care proprietarul nici n-a simţit nevoia să instaleze termopane. un alt argument forte al termopanelor este sugrumat din faşă de realitatea crudă: zgomotul exterior nu există, deci nici să nu mai vorbim despre frivolităţi d-astea. ia te uită, mă gândesc (nu zic cu voce tare, să nu scad nivelul discuţiei), stargate: când mă duc seara înspre casă, fac stânga pe eminescu, intru-n bloc, bag cheia-n uşă, intru şi mă trezesc într-un buncăr antifonat, în mijlocul unui atol dintr-un ocean aflat p-o planetă care e atât de departe, de nu s-aude nici un tramvai.

şi vine clipa în care se lasă tăcerea. proprietarul priveşte în jur cu un oarecare regret. mă uit şi eu la el (cu un regret diferit) şi-i citesc în ochi amintirile frumoase, momentul în care s-a hotărât să zugrăvească totuşi, prima probă de aragaz, mutatul patului (sau recamierului, dacă am noroc de-o garsonieră "mobilată clasic") din stradă până în locul în care-a prins rădăcini.. ce să mai, toată viaţa lui dusă între aceşti pereţi pe care îi iubeşte atât de mult, încât mă face să mă simt ca şi cum am intrat peste el în casă, vreau să-l dau afară şi să nu-i dau nici un ban.

deci, aştept cu înfrigurare să mă mut. n-am găsit nimic care să-mi placă, da' nici pretenţii prea mari nu am, după abia câteva ore amărâte. oricum, patru transporturi cu maşina, atâta-mi ia. o singură zi. după.. mai bine de 15 ori în care m-am mutat cu totul, am ajuns la o eficienţă de invidiat: în maxim o zi sunt dezinstalat dintr-o parte şi instalat în cealaltă de la cap la coadă. mi-aduc aminte că, imediat după revelionul din 2007-2008, am reuşit performanţa de a mă muta de 2 ori în 3 zile, cu partea dreaptă anchilozată după o căzătură urrrâtă în afara derdeluşului şi pe zăpezile ălea din bucureşti, de 2 metri/noapte. totuşi, nu pot lăsa lucrurile să rămână aşa: vreau să mă mut de două ori într-o zi, cu un pui de somn la prima locaţie (pentru a oficia rezultatul). eventual şi-n oraşe diferite (bucureşti - manhattan mi se pare o soluţie, probabil că găsesc aceleaşi preţuri la chirie). nu ţin neapărat să se-ntâmple tura asta, dar, la un moment dat, aşa vreau să fie.

am fost cât de impersonal am putut. despre personalul de trei dimineaţa.. poate la trei dimineaţa. pic de alcool nu e pe-aici.

p.s. dacă ştiţi garsoniere în bucureşti, cât mai în centru, până în 250 de euro, nu pregetaţi să-mi spuneţi.

antrenor principal, ilie dobre.

acum vreo 3 zile, pe ritmului. mă urc într-un taxi după o zi-lumină şi ceva de pedestraş prin tot bucureştiul. de fapt, e impropriu spus „mă urc”: din mers, clatin palma răşchirată spre parbriz, gen „.. liber?”, omul îmi face semn că da. tip în vârstă da’ în putere, păr alb, pieptănat intelectual, ochelari, îngrijit. se vede că i-a plăcut şi cartea, şi viaţa. deschid uşa, arunc rucsacul ş-o pungă mare şi plină, o trântesc la loc, dau ocol maşinii, deschid ailantă uşă din spate şi mă arunc vioi înăuntru prin prăbuşire.

- ‘mneaţa, spre piaţa diham, vă rog. (eu zic „’mneaţa” tot timpul, nu contează că e zece seara. asta pentru că, de felul meu, sunt un tip matinal.)

- ..

- diham..?

- cum?

- diham!!

- .. cum aţi spus?

- pia-ţa di-ham, vă-rog!

- mai ziceţ’ o dată..

- diham! DIIIHAAAMM!! DIHAM! di..

- aaa, aţi zis piaţa diham..?

- .. o, da..

uitându-mă lung la părul lui alb, îmi dau seama că omul de fapt nu e tare de urechi. când zicem „tare”, ne gândim la piatră, lemn, fier, de-astea. în cazul de faţă, materialul e de la diamant în sus, e titaniu, e adamantiu, e din ce i-au făcut ăia răii scheletul lui wolverine, drept pentru care nici nu cred că poate fi vindecat.

şi porneşte. observ brusc că suntem patru oameni în maşină, fără a mai socoti şi electromotorul. kafka stă pe locul mortului, îl ţine-n braţe pe murphy şi se ceartă care să pună muzică. meciul la radio, sevilla cu urziceni. comentează ilie dobre şi, foarte interesant, sonorul e lăsat mai în surdină: se pare că direcţia din care vine sunetul poartă cheia de la uşa lu’ eustache.

„.. doamnelorşidomnilorăăă, celedoechipeseprezintăbinedimpundevederefizic..”

- dom’le, omul ăsta e nebun! zice şoferul.

- o fi, da’ e haios, adică.. e un brand în sine, de ceva vreme.

- cum aţi spus?

- ..

„mingeaseducerepedecătreeee cătreee bilaşco. deacolopreiafulgerătorăă şiporneştepecontraatac.. dariatăechipagazdăăădeposedând..”

- ştrandul titan?

- nu, dom’le, la DIHAM mergem (‘tu-z’ gâţii mă-tii de brand, ce dracu’ mi-o fi venit). ZICEAM DE ILIE DOBRE, CĂ E HAIOS, CĂ-L ŞTIE LUMEA!

- hai, dom’le, şi ce dacă-l ştie lumea? n-auzi cum vorbeşte, cum comentează? e nebun!

„.. franceziirecupereazărepedebalonulşisendreaptăcătrecareuldeşaisprezecemetri alurziceniului..”

- francezii. francezii recuperează. omul e clar bolnav! auzi-l! mi-e şi milă de el, zău.

- DA.

- adică, pe el nu-l interesează cine cu cine joacă, cine bagă gol, ai noştri sau ai lor. el comentează la fel pentru toţi, vrea doar să strige la gol, atâta, îl interesează doar să facă spectacol, să-şi facă numărul.

- DA, DA. ÎHÎ.

mi-aduc aminte că citisem undeva, pe internet, că neuronii nu mor de tot şi gata, cică se regenerează şi te trezeşti cu ei înapoi în cap; dar e prea proaspătă descoperirea şi mai e şi de pe internet. aşa că până n-apare într-un tratat de medicină, scris în româneşte şi pe care să mi-l pună cu subînţeles mama sub nas când mai ajung din joi în paşti să-mi văd părinţii, nu cred în bazaconii d-astea. drept urmare, hotărăsc cu tupeu să nu mă mai angajez în nici o discuţie de nici un fel cu vajnicul conducător auto profesionist. la urma urmei, omul, ca fiinţă în sinea lui, chiar are nevoie de-un suflet bun, care să-i dea dreptate fără prea multe obiecţii. (că doar n-am să recunosc că şoferul chiar făcuse o observaţie pertinentă.) o singură dată mai răcnesc a revoltă, când trecem de „pictor hârlescu”: intru cu capul în jumătatea din faţă a habitaclului, să prind un unghi de transmisie convenabil şi să mai facă şi ilie dobre o pauză de sughiţat, şi încep să strig:

- NU AJUNGEM CHIAR LA DIHAM, FACEM DREAPTA PE CERNEI ŞI OPRIM! ŞTIŢI CARE E?

- cum? cernei? păi e o stradă, nu?

- DA! AICI! AICI, LA DREAPTA! GATA!

omul pune frână pe linia de tramvai (doar pe-acolo am mers; pe celelalte linii, prima şi a doua, circula probabil groaznicul shinkansen) şi face dreapta scurt de mă proptesc cu umerii-n spătarele din faţă, ca să nu ajung în locul lui ilie dobre: bătrân, bolnav şi celebru.

şi acum stau şi mă gândesc că au să urmeze nişte săptămâni de hămăleală cruntă şi continuă. trebuie (urăsc verbul ăsta) să-mi repar bicicleta, nu se mai poate. şi să mai văd de unde dracu’ fac rost de-o portbicicletă d-aia, de pus pe capotă. de fapt, am nevoie de două, adică pentru patru roţi. cred c-am să dau o tură zilele-astea prin obor.

mă mai gândesc şi că e cazul să-mi devirusez laptopul. totuşi, 2 formatări în 3 zile nu mi se pare un record cu care să mă mândresc; şi nici acuma nu porneşte fără să-i scot eu nişte chestii din startup services. bine, gravul meu bolovănism constă în faptul că am plătit 20 de lei ca să-nvăţ cum se face mişculaţia asta cu startup services, dar mă mândresc că am furat meserie de la acel usain bolt al depanărilor it, un angajat al modec center care s-a străduit să fie cât mai rapid, să nu mă prind eu unde intră şi pe ce clickuieşte. oricum, operaţiunea swordfish pe care-a făcut-o el în 9.54 secunde, eu o fac, profanator, în aproape jumătate de minut.

şi probabil că azi culeg porumb. n-am mai făcut asta de vreo 15 ani. nu eram mai înalt ca o tufă de coacăze şi mă căţăram prin toţi pomii din grădină în chiloţi albi, tetra, şi mă chema tarzan întâiul. sper că e rost şi de depănuşat, să mă simt din nou ca-n curtea bunicilor. săptămâna viitoare vreau să culeg struguri. hâc.

p.s. am prins repriza a doua la televizor. am văzut că mulţi din f.c. sevilla îs de fapt francezi, l-am rugat în gând pe ilie dobre să mă ierte (deşi sunt convins că habar n-avea de jucători), am redevenit copil, am crezut în poveşti şi am sperat că neuronii au să mi se regenereze. până la 2-0. moment în care m-au buşit revelaţiile adolescenţei şi am dat pe private spice, măcar acolo ştiu că bat ai noştri.

p.s. 2 n-am mai prins porumb de cules. dar struguri sigur prind.

Wall-E.T.

într-o ultimă noapte cu sau fără lună palidă am să mă-mprietenesc la toartă cu ultima sticlă de tărie.

unul din lucrurile bune care mi-au revenit de când mi-am înălţat o dată şi gata colţurile exterioare ale sprâncenelor este cântecul ăsta. acum.. doi ani? trei? doi.

doi, că n-a trecut cine-ştie-ce vreme de când pupilele mi-erau punctiforme de la reflectoare. ăla a fost un moment în care nu mi-am dat seama (decât mai târziu) că asocierile de tipul gib mihăescu - peter beagle - theodor pallady sunt de nedorit a fi luate în seamă mai mult decât e cazul.

acuma, e şi viaţa omului.

suferinţa e o chestie care: 1. ori te întăreşte, doi. ori te aduce uşor-uşor într-o odăiţă capitonată, iii. ori te trimite după ţigări pe plantaţiile subterane. cu toate astea, cred că suferinţa şi religia merg mână-n mână până la un prag. de acolo, toată lumea e absolut pe cont propriu şi filtrul de protecţie cu 'mgniezău & co. e depăşit.

nu mă duc la grădina zoologică. la nici una. de la noi. m-apucă disperarea să văd nişte fiinţe care nu-s oameni cum suferă degeaba.

bine, am auzit că la grădina zoologică din piteşti au dărâmat buncărele alea în care ţineau urşii tibetani şi alte animăluţe asemenea şi le-au făcut ţarcuri mari, cu iarbă, cu copaci, au şi o baltă mare în care să se bălăcească. da' tot nu prea vreau să mă duc.

printre alte lucruri pe care le-am făcut în ultima vreme, se numără aşa:

o jumătate de şcoală de şoferi (vine acuma şi ailantă)

o aplicaţie pentru un world record trimisă la guinness book

nişte idei absolut remarcabile prin care să schimb lumea

nişte idei absolut remarcabile prin care să mă îmbogăţesc (bizar, dar intersecţia celor două mulţimi nu e mulţimea vidă)

tras nişte crestături în aer, şi zău dacă merita aerul aşa ceva

lăsat aerul să sângereze, pentru că mă doare-n cot dacă-l doare sau nu

de filme nu mai zic. am văzut vreo câteva, în mod normal.

acuma mi-am adus aminte că am uitat ce-am de făcut poimâine de tre' să fac altceva mâine.

asta e, ghinion.

şi mai sunt chestii proaspăt date pe răboj, da' e răbojul meu aşa că sictir.

and now. for all y'all ladies out there. writing under pressure, deci, clar, sunt profund afectat.

you have aaahahahahaaa hahahahahahahaaa aaahahaaabsolutely no fffuckin' clue - period.

în general, când aştepţi la interval nişte papile gustative să-şi facă treaba şi să identifice corect nişte nenorocite de gusturi, tre' să fii deosebit de atent la numărul lor de rubrică şi la distribuţia în rolurile principale. lipsesc alea de sour, nu-i nimic, avem bitter şi sweet. oho, ce de-a mai sweet. spicy mai puţin, că sunteţi finuţe. şi de obicei, bitter & sweet fac echipă contra sour & spicy. (nu, îmi pare rău, nu este nimic special în formularea de balăzi şi alte muzici "bittersweet". e ca şi cum ai spune "sarmale cu smântână". mai puneţi şi voi mâna pe-o carte. de bucate. sau pe-o sticlă de jaegermeister.)

şi, vedeţi voi, până acuma chiar nu înţelegeam pe deplin utilitatea adresei http://coralfields.blogspot.com - credeam că hai, din mărinimia sufletului meu îmi rup şi vă arăt şi vouă ceva-ceva şi atât. iată că s-au schimbat lucrurile. probabil am să-mi scriu povestea de viaţă (se pare că tot neamul meu de sânge intră regulat acilea, deci aştept să fiu corectat de multe ori) şi când văd că de la ardei iuţi cu castraveţi muraţi săriţi la amandine înlăcrimate şi ascultătoare (o mişcare lipsită de gust, serios), am să vă zic: haş te te pe doă puncte sleş sleş corălfidouăpunctelds punct blogspot punct com. am să fiu ca soldaţii ăia care, în prizonierat, uită tot în afară de datele de pe dogtags, pe care le repetă câineşte de bucuroşi. ura şi la gară.

cred că-s singurul care crede că wall-e şi e.t. sunt unul şi acelaşi personaj.

p.s. pariez că la intrarea-n rai te aşteaptă o plăcuţă cu "welcome to marlboro country." naşpa. sunt nefumător. singurul meu viciu.